Nu știu cât de important e pentru ele, pisicile, să aibă o casă, mai ales când afară e cald. Însă le-am construit o casă, din ce am găsit în podul blocului: bucăți dintr-un dulap vechi (de pe vremea adolescenței mele), ceva etajere, niște bucăți de lambriuri etc.
A fost o adevărată plăcere, deși am tras ca la galere, ca să termin cât mai repede. Însă mi-a plăcut fiecare minut, chiar și atunci când mai scăpam ferăstrăul peste mână. Mi-a plăcut pentru că aproape tot timpul petrecut cu construcția căsuței pentru pisici, ele, pisicile, mi-au fost alături. Și e atât de fain să fii înconjurat de 6, 7 pisici, care se uită atente la ceea ce faci, ba te mai și ajută, măturând cu blănița rumegușul.
Ce e așa de mare lucru că am construit căsuța asta (unii vecini spun că e pensiune de 5 stele)? Pentru lumea oamenilor cea obișnuită, cea în care ”a poza” e însăși esența vieții, nu e mare lucru. Nu e mare lucru nici pentru o lume în care fiecare ființă contează, indiferent de formă și înfățișare, ci e normalitate. Și atunci?
Pisicile de la bloc (ca toate animăluțele care stau pe lângă oameni) își doresc, în primul rând, compania prietenilor oameni. Un crâmpei de dragoste, atât. Restul aproape nici măcar nu mai contează. Și tocmai de asta le-am construit o căsuță, pe care am vopsit-o în verde și portocaliu, ca să întorc dragostea la fel de simplu pe cât o știu ele oferi.
Și cred că asta e singura cale prin care umanitatea mai are o șansă – să îți împarți lumea cu cei din jurul tău: o bucată de suflet mie, o bucată de suflet ție…
