Nimic de fațadă, nimic teatral, nimic ca să impresioneze lumea din jur ori să atragă atenția asupra lor. Doar un simplu dans, o simplă îmbrățișare. Însă simplitatea asta, chiar și așa, naivă, a avut ceva ce lipsește aproape cu desăvârșire în lumea zilelor ăstea: sinceritate.
Privirea celor două puștoaice sclipea chiar și de dincolo de lentila ochelarilor. Asta mi-a plăcut. Și de asta le-am privit. Pentru sinceritatea din sclipirea privirii. Și pentru curajul de a fi ele însele.
Lumea din jur nu a mai însemnat nimic din momentul în care au început să danseze, legănându-se ușor. Ca și cum, odată cu prelungirea muzicii în brațele cu care se țineau una de alta, oamenii din jur ar fi dispărut și toată lumea ar fi fost doar a lor.
E atât de frumoasă strălucirea sufletească! Sunt atât de frumoși oamenii care au în ei sclipirea asta sufletească!
Muzica s-a terminat. La fel și dansul naiv. Sclipirea interioară, nu.
Oamenii, cei mai mulți dintre ei, și-au pierdut stelele cerului interior. Se vede asta în privire. O privire fără emoții, fără empatie, fără iubire, fără nicio dovadă că înăuntrul lor ar mai exista vreo urmă de strălucire. Se vede asta în gesturile controlate, atent regizate atunci când sunt la vedere. Se vede asta în lipsa naivității, fără de care sinceritatea e doar un cuvânt, și atât.
Mulți zic că, așa cum e lumea acum, sinceritatea nu e bună. Ori nu e bună întotdeauna. Așa o fi. Nu zic nu. Oamenii au mereu o piatră gata să fie aruncată. Însă, atunci când sufletul strălucește, sinceritatea nu are un întrerupător pe care să-l folosești la nevoie.
Oamenii care contează cel mai mult sunt cei care sunt acolo pentru tine. Simplu. Fără a le cere asta. Cei care te întreabă, sincer, fără vreun motiv anume, ci pentru că așa simt: Ce mai faci? Ești bine?
Uneori, lumea devine mai frumoasă din te miri ce motive. Într-o seară, sub un cer plin de nori negri, lumea a devenit mai frumoasă datorită a două puștoaice ochelariste care au fost acolo una pentru cealaltă.
