Câinele. Cel mai bun prieten al omului. Se zice. Și chiar și este, dacă e crescut de tine sau dacă materialul genetic pe care îl poartă câinele respectiv e de așa natură. Altfel, nici vorbă. Și știi de ce? Pentru că, dintre toate animalele Pământului, câinele e singurul care copiază până aproape la identificare trăsăturile oamenilor lângă sau pe lângă care trăiesc. Și atunci ne mai mirăm, încă, că atacă, că nu mai încapi uneori de ei sau chiar că omoară, când au un exemplu atât de elocvent în față? E ușor să faci analogie între haitele de câini, care bântuie unele orașe sau zone, și grupările așa numitor clanuri românești mafiote, mai mult niște adunături de scursuri decât clanuri, niște personaje sinistre și scârboase care nu au respect pentru nimic, nici măcar pentru ele însele. La fel și haitele de câini… Nu, nu haite, aș aduce o ofensă uriașă lupilor. Nu, nu haită, niște cloace mișcătoare în care câinii fără stăpân… Iar fac paranteză, dar cât de ridicol și împuțit sună asta? De când și până când sunt oamenii stăpânii animalelor? Doar pentru că au arme și tehnologia necesară să fie în vârful lanțului trofic? Ia să le iei toate astea și să-l lași pe om singur în natură, față în față cu animalele pe care le numesc, cu nesimțire, vânat. Ia să vedem ce se întâmplă cu el. O să moară. Majoritatea. Până una alta, e omorât de către semenii lui cu arme sau bani mai mulți, sau, dacă ai ghinionul să trăiești în orașul de rahat numit cu multă emfază „Micul Paris”, adică București, ai șanse destul de mari să fii omorât de câini. Și oamenii se lamentează și arată cu degetul unii către alții, cum că ăilalți sunt de vină. Sau vin unii care își spun iubitori ai câinilor, dar care nu fac absolut nimic pentru câini, doar dau din gură, să pară ei mari iubitori, și strigă că animalele numite câini n-au nici o vină că mușcă câteva mii de oameni într-o lună sau că omoară oameni. Și, da, mare parte din vină e a oamenilor, care nu fac nimic să rezolve problema, să încerce să găsească o cale de mijloc. Dar vinovatul principal e cel care atacă, indiferent cine sau ce e. Dacă un om omoară alt om se numește crimă și se pedepsește (dacă nu ai destui bani să cumperi „dreptatea”). Dacă un tigru sau leu atacă un om, se pune rapid un indicativ – mâncător de oameni – și devine țintă pentru vânători. Dacă e câine, nuuu, că iubitorii de câini se dau cu curul de pământ cum că ei n-au nici o vină că au omorât un om. Nu, colții câinelui ucigaș au ieșit din gura câinelui, deși câinele s-a împotrivit până s-a pișat pe el de efort, apoi au sărit pe omul din fața lui doar așa. Și nu ca să se hrănească, cum fac animalele sălbatice, și nici să se apere, la fel ca animalele vânate de oameni, doar așa, ca sport. Nu. Atacă și omoară, la fel ca oamenii, din pornirea criminală nativă care zace înăuntrul unor ființe, indiferent de rasă. Și, atunci, ce poți să faci? Evident, să înveți să te aperi. Pentru că lumea asta nu e cea de la televizor, de la emisiunile cu pipițe și cretini, nu e lumea din telenovele, nici cea din filmele cu happy end. Nu. E o lume care pe care. Cel mai slab devine, de cele mai multe ori, victimă. Nu fii slab. Ia atitudine. Nu întoarce celălalt obraz, așa cum încearcă să te îndobitocească religia, ca să poată să te mâne de la spate ca pe vite. Nu, ripostează, apără-te. Gândește-te că nu e nimeni care să-ți ia apărarea. Doar tu. Nu fii următoarea victimă! Și, dacă poți, apără-i și pe cei mai slabi ca tine, orice sau oricine ar fi.
E o lume care mușcă. Poate fi și altfel

DONEAZÃ
contribuind la promovarea unui altfel de jurnalism!
Orice sumă contează!
Mihai Calin Paval
RO53INGB0000999901462814
ING Bank
Asociaţia Reporter pur şi simplu
CIF: 27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank
Credem, sincer, că se poate face
jurnalism fără circ mediatic, de oricare ar fi acesta.
Un jurnalism care să promoveze frumosul.
Domnule Pavăl,
Supărările oricui în Ţara noastră numită România nu trebuie vomitate pe Capitala sa. Bucureştiul nu este „un oraş de rahat” cum vă învaţă ceas de ceas trădătorul Sabin Gherman şi postul de televiziune „Transilvania Live”. De rahat pot fi cei ce nu mai cred în România, adică în noi. Ruşine!!!!!!!!!!!!!!!!
Că Bucureștiul e un oraș de rahat nu m-a învățat nu știu cine de la nu știu ce post de televiziune care nici măcar nu știam că există. Nu. M-au învățat anii petrecuți în Capitală. Cu „C” mare, ca să fie așa cum vă place să scrieți. Cu sau fără voma de care pomeniți. Însă cu rahatul care, că ne place sau nu, caracterizează societatea românească, nu românii.
Ce-i? Mai crede cieva? Poate la biserica.