Firește că nu e cel mai bun moment pentru a adresa o astfel de întrebare, dată fiind situația pandemică și economică care oferă pretexte numai bune de băgat cultura și implicit educația în corzile austerității, pseudo soluția mereu la îndemână pentru politicienii și administratorii cu viziune și competență limitate, cu atât mai mult atunci când trebuie tăiat de undeva, pentru a face loc și rost de bani pentru înființarea de noi posturi (a se citi sinecuri) pentru a deservi clientela politică. Dar nici înainte de acest tăvălug sanitaro-economic nu părea că o astfel de întrebare ar fi fost mai potrivită pentru județul nostru. Și nu e vorba doar de județul Sălaj sau doar de ideea de a înființa o instituție complexă, precum teatrul. De fapt, logica ultimelor trei decenii postcomuniste a fost exact pe dos în mai toată țara. Cazurile de înființare au fost excepții de-a dreptul exotice, excentricități rezultate mai degrabă din încăpățânarea unor oameni de cultură, decât dintr-o viziune/strategie de extindere a infrastructurii culturale și de creștere a accesului la cultură în rândul populației.
În deceniile postcomuniste, după cum sigur își amintesc cititorii care au prins descătușarea anilor nouăzeci și două mii, a început pârjolul în sectorul cultural public prin impunerea obsesiei rentabilității actului cultural, a lăsării culturii în seama pieței libere și a întreprinzătorilor privați. E o discuție lungă și complexă aici, despre subfinanțare cronică și ciubucăreală grasă, cu foste cinematografe, săli de spectacole (inclusiv faimoasa sală Transilvania, a Casei Municipale de Cultură Zalău) și cămine culturale devenite discoteci, striptease-uri sau săli de joc de noroc (bingo!) pentru a putea satisface setea de divertisment a populației și setea de profit rapid a unor întreprinzători vizionari. Multe instituții de cultură au început să-și închirieze din spații unor astfel de întreprinzători pentru a putea produce venituri, asta fiind după mintea unora măsura unui management cultural performant: banul produs din închiriere. Firește, nu e vorba doar că în spațiile construite pentru activități culturale și educaționale au început să se desfășoare activități comerciale sau activități ce țin de zona divertismentului turbo-party, nu e vorba nici că inclusiv programul „artistic” al unor astfel de instituții a ajuns să fie croit din fel de fel de șușe și „culturisme” tot din categoria ciubucărelilor. Ci e vorba, în primul rând, că multe din astfel de instituții și-au abandonat/au fost împinse să-și abandoneze misiunea pentru care au fost înființate devenind un fel de combinație între o rezervație de sinecuri și un complex comercial provincial în care poți să-ți bei/joci banii, poți organiza o nuntă/un banchet/orice și mai vezi periodic câte o șușă artistică produsă în alte părți și livrată spre consum unui public local lipsit de alternative reale la o astfel de „ofertă” culturală.
Noroc că au murit discotecile și cluburile (mai ales cele de strip-tease), atât pe sate, cât și în urbanul mic și mediu, odată cu explozia migrației transnaționale și cu impunerea trendului de concentrare a populației tinere în câteva orașe mari (București, Cluj, Iași, Oradea, Timișoara etc.), că altfel tot sub ritmurile impuse de beat-urile dance, pop și electro ar fi vibrat o bună parte din infrastructura culturală construită de generațiile înaintașilor, indiferen că vorbim de administrația austro-ungară, românească interbelică sau de cea comunistă. Cred că istoria sălii Transilvania (care, apropos, poate fi ascultată la fața locului, accesând Muzeul Istoriilor Subiective prin aplicația https://aporee.org/.) este reprezentativă pentru o bună parte din infrastructura culturală din orașele României.
În condițiile astea, chiar și fără actuala criză, când viziunea culturală a factorilor decidenți (indiferent de culoarea lor politică) rareori depășește nivelul festivismului și a unui folclorism de tip Cântarea României, nu e de mirare că predomină inclusiv la nivelul populației și a ceea ce se articulează firav ca fiind un fel de societate civilă locală o stare de lehamite, neputință și resemnare în privința rostului și rolului culturii pentru orașul și județul în care trăiesc. „Cultura” ajunge să fie percepută ca un fel de fiță, un lux ce se permite unei minorități avute și care se petrece preponderent în marile orașe. La noi, „nu se poate” – ul blochează din fașă multe inițiative și face ca eventualele eforturi de organizare colectivă, de presiune asupra autorităților, de coagulare a unei mișcări pentru ceva (cultural) să fie întâmpinate degrabă cu această replică, uneori în versiuni mai „elaborate”, de genul , „nu avem o tradiție în acest sens”, cum recent sublinia pe Facebook Darius Prodan, inițiatorul și coordonatorul asociației Pro Teatru, un „excentric” care se tot încăpățânează să vorbească despre posibilitatea unui teatru la Zalău. Doar că o astfel de replică nu trădează doar stările descrise mai sus, ci și o insuficientă cunoaștere a vieții culturale locale, strict pe felia pe care se discută: teatru. Să o luăm băbește, pe ce s-a întâmplat în Zalău în ultimii 2-3 ani, pe zona de teatru.
- În Sălaj activează de ceva vreme proiectul Culturăꞌ n Șură, recent nominalizat la Gala Premiilor Administrației Fondului Cultural Național pentru anul 2020, un proiect remarcabil, care duce teatrul pe ulițele satului și care ar trebui nu doar susținut de autorități și orice privat local preocupat de viața culturală a comunităților în care face bani, ci și reprodus în toate județele.
- Deși nu există un teatru în tot județul, iar accesul la sălile de spectacole existente a fost greoi și contra-cost (făcutul de venituri proprii e mai important decât facilitarea accesului la cultură), în Zalău s-au produs trei spectacole de teatru documentar în 2019 și 2020. Primul a fost inițiat de Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău, prin proiectul Anonimii Migrației. Teatru Documentar Rural, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național și de Primăria Comunei Hida. A rezultat spectacolul de teatru „Sunt una dintre fortunate” regizat de Claudiu Lorand Maxim și bazat pe o documentare realizată în trei localități rurale (Hida, Marca și Carastelec) de către cercetătorii muzeului și o parte din echipa artistică a spectacolului. Spectacolul a avut avanpremiera și premiera la Zalău, la Sala Transilvania, iar apoi a fost itinerat apoi în cele trei comunități rurale de unde au fost culese poveștile despre familie și migrație care au inspirat scenariul scris de dramaturga Alexandra Voivozeanu. O cronică foarte sensibil scrisă, găsiți aici. S-a jucat și la Cluj de două ori, cu sala plină, după care pandemia a oprit orice reprezentație, deși urma să se mai joace în câteva locuri. Tot în 2019, s-a realizat la Zalău spectacolul de teatru documentar „Fabrici și Uzine”, regizat de Adina Lazăr și produs de asociația Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale în parteneriat cu Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău. Această producție a fost cofinanțată de Adminitrația Fondului Cultural Național, Tenaris Silcotub Zalău și Centrul de Cultură și Artă Sălaj, după care a fost prezentat în mai multe orașe din țară, generând reacții entuziaste în presa culturală națională, după cum se poate citi în Observator Cultural, Dilema Veche sau Scena9. Anul trecut, în pofida pandemiei și a contextului imprevizibil și încâlcit, asociația Pro Teatru coordonată de Darius Prodan a produs spectacolul de teatru „Verde Tăiat”, regizat de Adina Lazăr, tot cu finanțare de la Administrația Fondului Cultural Național și, din câte știu, de la Centrul de Cultură și Artă Sălaj. Trei producții în doi ani, în care grosul finanțărilor au venit din afara județului, de la Administrația Fondului Cultural Național, cofinanțările locale fiind sub 30% pentru fiecare proiect. Mențiunea asta o adaug pentru cei care nu văd sau văd foarte greu actul cultural de dincolo de cifre, bani, bugete și, desigur, rentabilitate.
- Pe lângă aceste trei producții, musai de menționat stagiunile care au avut loc la Zalău în aceeși ultimi 2-3 ani, în toamna anului 2019 zălăuanii având parte de 2 stagiuni în paralel, una inițiată și derulată de asociația Pro Teatru, alta derulată de asociația Reactor de Creație și Experiment din Cluj în parteneriat cu Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău, prin proiectul Reactor.Zalău, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Miercurea și duminica au devenit pentru câteva luni zile de teatru pentru zălăuanii de toate vârstele, iar aventura Reactorului la Zalău urma să fie reluată în primăvara anului 2020 cu o nouă stagiune finanțată de Tenaris Silcotub, dar povestea s-a înfundat din cauza pandemiei. Totuși, chiar și așa, spre deosebire de alte comunități, cel puțin pe perioada verii, Zalăul tot a avut parte de teatru și alte spectacole la Curtea Artiștilor coordonată de asociația Pro Teatru.
- Două ediții ale Festivalului de Teatru Virgil Flonda organizate de asociația Pro Teatru, la cea de-a doua ediție fiind prezentate și spectacole din Chișinău.
În condițiile astea, fără să adăugăm reprezentațiile ocazionale de la Casa de Cultură a Sindicatelor, care nu pot fi încadrate unei tradiții locale, fiind rodul unor companii din altă parte, care-și itinerează spectacolele prin toată țara, închiriind spații pentru evenimente, nu pricep de unde poate veni povestea asta cu absența unei tradiții teatrale în Sălaj. Orice tradiție se construiește, se inventează, iar asta s-a întâmplat cu vârf și îndesat în ultimii doi-trei ani, Zalăul devenind mai vizibil ca niciodată în peisajul teatral autohton. Iar cele descrise, firește că fac cu atât mai îndreptățită ambiția de a avea un teatru la Zalău, chiar și în vremuri de restriște și austeritate. Dar un teatru nu e doar o sală de spectacole sau o clădire în care „se dă” ocazional teatru, unde vin din când în când să joace trupe ale altor teatre sau trupe din sectorul independent. Un teatru e o instituție complexă, care trebuie să aibă o echipă artistică, tehnică și managerială proprie, care trebuie să-și construiască în timp un repertoriu, atît prin producerea de spectacole cu regizorii angajați, cît și prin invitarea unor regizori consacrați să pună în scenă, cu trupa locală. Desigur, e foarte important să fie prezentate și spectacolele altor teatre, în schimburi de genul, noi jucăm la voi, voi la noi, precum și să fie accesibile sălile de spectacole pentru proiecte din zona independentă. Un teatru e o instituție complexă, care conferă prestigiu comunității locale și care poate dinamiza viața cultural-educațională a comunității, pentru că e mult mai mult decît un loc unde se produc și prezintă spectacole. Un teatru dinamic are o ofertă cultural-educațională variată și calibrată pe categorii de public (copii, adolesscenți, adulți, pensionari etc.), după cum se poate vedea aruncând o privire pe site-ul Teatrul Tineretului Piatra Neamt sau Teatrul National Aureliu Manea din Turda, ca să luăm doar două exemple de teatre din orașe asemănătoare ca profil demografic și cultural Zalăului. Un teatru serios trebui să includă, pe lângă stagiune, programe educaționale, ateliere de lectură și scriere creativă, turnee în rural, întâlniri cu actorii, programe de voluntariat pentru liceeni, spectacole educative pentru deținuți, persoanle cu nevoi speciale etc. Dar asta înseamnă viziune și asumarea ideii că accesul la cultură trebuie să fie mai mult decît un principiu declarat ocazional, preponderent în contexte electorale și festiviste.
Din păcate, nu văd posibilă înființarea unei noi instituții culturale în Sălaj. Și nu pentru că nu ar fi bani, că s-ar găsi, dacă s-ar dori asta și cred că și din zona locală de business s-ar găsi lume/companii interesate să susțină prin donații o stagiune, o producție ocazională, ateliere pentru tineri și un festival. Ci pentru că în zonele cu putere financiară și decizională nu prea există viziune și o înțelegere a vieții culturale dincolo de festivisme și folclorisme rudimentare, cu iz ceaușist. Oferta culturală a unui oraș nu e doar o chestiune de identitate națională sau locală, nici nu poate fi redusă la distracție și escapism periodic, ci reprezintă o componentă esențială a educației în sens larg, precum și un aspect important în orice strategie de creștere a calității vieții cetățenilor, de transformare a unui oraș într-un loc vivabil, în care să trăiești și să-ți dorești să rămâi/să te întorci.
Contextul ăsta face cu atât mai lăudabile inițiativele consistente care există în zona instituțiilor publice sau în zona inițiativelor private. Câte sunt/au fost. Câte or mai rămâne/supraviețui.