Epilogul unei călătorii interioare

A îngenunchea în fața iubirii,
arzând ca ofrandă călușul privirii…

A-ți răsfira visele în noapte
cu tot cu îmbrățișări și șoapte…

A-ți stârni furtunile interioare:
de ce simt așa, de ce doare?…

A-ți elibera fluturii simțirii
oferindu-le șansa dezrobirii…

A simți cum arde firul de lumină,
legându-te de vise sub luna plină…

A renunța la nemurire,
nimic e mai presus de iubire…

Cât din toate astea au vreun sens?
De ce să simți atât de intens?


Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi publicata. Câmpurile obligatorii sunt marcate *