Eternitate

Știu doar că o port dintotdeauna cu mine
fără să mă întreb cine pe cine de mână ține.

Uneori e doar o urmă lăsată de privire,
atunci când nemișcarea înseamnă izbăvire.

Și stau nemișcat, cu toate viețile trăite laolaltă,
și asta, și cealaltă și cealaltă și cealaltă…

De unde se vede cel mai bine nemurirea?
Și oare, dacă aș atinge-o, m-aș pierde cu firea?

E un fior ce nu-mi dă pace într-un fel ciudat,
ca un teremin într-un sfârșit acordat.

Și aștept să mă strige, ca la-nceput, pe nume,
șoapta nemuririi are un parfum anume.

O recunosc după cum mă ține de mână,
eu îi zâmbesc, ea spune că o să-mi rămână.

Și suntem suflete pereche, eu și ea,
eu sunt al ei, ea e pentru totdeauna a mea.


Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi publicata. Câmpurile obligatorii sunt marcate *