Foc pe băț. Lumânările se sting, când ajung la capăt. Focul meu pe băț, niciodată

Flacăra asta arzând m-a însoțit toată viața. O flacără în vârful unei lumânări, pe care am văzut-o în cel mai nordic punct al țării, în Moldova, într-un schit în mijloc de nicăieri.

Am ajuns acolo într-o zi de vacanță, cu mama, ținându-ne de mână. Ne-am apropiat de schit, unde am fost întâmpinați de călugărul care ne-a văzut venind și ne-a ieșit în întâmpinare. Și poate că ar fi fost o simplă vizită, dacă n-aș fi rămas țintuit locului.

Ce ar putea să îl facă pe un copil, mult prea serios pentru vârsta lui, să rămână nemișcat în fața ușii schitului? Pentru oamenii mari răspunsul a venit urmărind privirea copilului: flacăra unei lumânări.

Când am văzut flacăra arzând, privirea, la fel ca întreaga ființă, s-a oprit dincolo de timp, dincolo de realitate, dincolo de lumea materială. Nu știu de ce. Nici atunci, copil fiind, n-am știut, dar magia ei m-a țintuit locului, ca și cum m-aș fi contopit, într-un fel ciudat, cu flacăra arzând.

Mama, la fel ca și călugărul, mi-au urmat linia privirii și și-au dat seama la ce mă uitam.

– Ce vezi tu acolo, Călin, la ce te uiți? Ce e aceea?,  m-au întrebat mama și călugărul, aproape deodată.

– Foc pe băț…, le-am răspuns după un timp, cu privirea captivă a dansului luminii dansând în vârful lumânării simple din schit.

Foc pe băț… Era pentru prima oară când vedeam o lumânare. Pentru oamenii mari, răspunsul a fost unul care i-a făcut să zâmbească. Pentru mine, copilul captiv al flăcării din vârful bățului, răspunsul ăsta a însemnat mult mai mult decât cuvinte. Iar flacăra a început, de atunci, să ardă și în mine. Intens. Dureros, de multe ori. Dar întotdeauna plină de iubire. O lumină cu iubire…

Port, de atunci, flacăra cu mine tot timpul. Nu s-a stins niciodată, nici atunci când a fost peste poate. Nu s-a stins nici atunci când mi se părea că nu o mai văd, că nu o mai simt.

Ardem, de atunci, împreună. Eu, un copil care n-a știut niciodată să crească, și ea, flacăra atât de plină de lumină. E adevărat, flacăra asta mă face să fiu prea mult pentru cei din jur, pentru cei pe care-i credeam asemeni mie. Dar nu, nu suntem deloc la fel, eu și oamenii. De asta nici nu-i am în jurul meu, flacăra dinăuntru, care iese mai tot timpul prin privire, e prea mult pentru oameni. Așa că nu se apropie. Sau, dacă totuși se apropie, sfârșesc, inevitabil, prin a fugi. Nu-i condamn. Lumea asta nu poate mai mult, nu vede dincolo de ceea ce se vede cu ochiul liber. Oamenii nu înțeleg flacăra interioară. Oamenii nu înțeleg lumina. Pentru ei, o lumânare e o simplă lumânare. Pentru mine a fost întotdeauna foc pe băț. Un foc, o lumină puternică care mă ia pe sus și mă duce printre lumi, printre vieți, printre treceri ale ființei către neființă, printre morți și învieri, printre povești și iubiri.

Într-o lume de lumânări, eu sînt foc pe băț. Lumânările se sting, când ajung la capăt. Focul meu pe băț, niciodată.


Susţine
   DONEAZà  
contribuind la promovarea unui altfel de jurnalism!
Orice sumă contează!

Mihai Calin Paval
RO53INGB0000999901462814
ING Bank

Asociaţia Reporter pur şi simplu
CIF: 27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank

Credem, sincer, că se poate face
jurnalism fără circ mediatic, de oricare ar fi acesta.
Un jurnalism care să promoveze frumosul.

  1. Ce frumoasă poezie, după mine! În proză! Ca multe altele! Ce înseamnă sa fii mereu tânar, domnule Călin! Și, bineînțeles, să fii un împătimit în a dărui și altora ceea ce simți. Ești o binecuvântare pentru cei ce-ți urmăresc peregrinările! De asemenea „relatări” avem mare nevoie, nu de știri despre drogați și alte minuni ale lumii interlope.Vă mulțumesc pentru raza de lumină pe care o propagați!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *