Foc pe băț. Lumânările se sting, când ajung la capăt. Focul meu pe băț, niciodată

Flacăra asta arzând m-a însoțit toată viața. O flacără în vârful unei lumânări, pe care am văzut-o în cel mai nordic punct al țării, în Moldova, într-un schit în mijloc de nicăieri.

Am ajuns acolo într-o zi de vacanță, cu mama, ținându-ne de mână. Ne-am apropiat de schit, unde am fost întâmpinați de călugărul care ne-a văzut venind și ne-a ieșit în întâmpinare. Și poate că ar fi fost o simplă vizită, dacă n-aș fi rămas țintuit locului.

Ce ar putea să îl facă pe un copil, mult prea serios pentru vârsta lui, să rămână nemișcat în fața ușii schitului? Pentru oamenii mari răspunsul a venit urmărind privirea copilului: flacăra unei lumânări.

Când am văzut flacăra arzând, privirea, la fel ca întreaga ființă, s-a oprit dincolo de timp, dincolo de realitate, dincolo de lumea materială. Nu știu de ce. Nici atunci, copil fiind, n-am știut, dar magia ei m-a țintuit locului, ca și cum m-aș fi contopit, într-un fel ciudat, cu flacăra arzând.

Mama, la fel ca și călugărul, mi-au urmat linia privirii și și-au dat seama la ce mă uitam.

– Ce vezi tu acolo, Călin, la ce te uiți? Ce e aceea?,  m-au întrebat mama și călugărul, aproape deodată.

– Foc pe băț…, le-am răspuns după un timp, cu privirea captivă a dansului luminii dansând în vârful lumânării simple din schit.

Foc pe băț… Era pentru prima oară când vedeam o lumânare. Pentru oamenii mari, răspunsul a fost unul care i-a făcut să zâmbească. Pentru mine, copilul captiv al flăcării din vârful bățului, răspunsul ăsta a însemnat mult mai mult decât cuvinte. Iar flacăra a început, de atunci, să ardă și în mine. Intens. Dureros, de multe ori. Dar întotdeauna plină de iubire. O lumină cu iubire…

Port, de atunci, flacăra cu mine tot timpul. Nu s-a stins niciodată, nici atunci când a fost peste poate. Nu s-a stins nici atunci când mi se părea că nu o mai văd, că nu o mai simt.

Ardem, de atunci, împreună. Eu, un copil care n-a știut niciodată să crească, și ea, flacăra atât de plină de lumină. E adevărat, flacăra asta mă face să fiu prea mult pentru cei din jur, pentru cei pe care-i credeam asemeni mie. Dar nu, nu suntem deloc la fel, eu și oamenii. De asta nici nu-i am în jurul meu, flacăra dinăuntru, care iese mai tot timpul prin privire, e prea mult pentru oameni. Așa că nu se apropie. Sau, dacă totuși se apropie, sfârșesc, inevitabil, prin a fugi. Nu-i condamn. Lumea asta nu poate mai mult, nu vede dincolo de ceea ce se vede cu ochiul liber. Oamenii nu înțeleg flacăra interioară. Oamenii nu înțeleg lumina. Pentru ei, o lumânare e o simplă lumânare. Pentru mine a fost întotdeauna foc pe băț. Un foc, o lumină puternică care mă ia pe sus și mă duce printre lumi, printre vieți, printre treceri ale ființei către neființă, printre morți și învieri, printre povești și iubiri.

Într-o lume de lumânări, eu sînt foc pe băț. Lumânările se sting, când ajung la capăt. Focul meu pe băț, niciodată.