Secretele muzei din văile înghețate ale Tusei

Aerul rece din Tusa șerpuiește odată cu văile, ascunzând apa sub perdele de gheață, sub cascade împietrite de respirația șuierătoare a muzei care sălășluiește acolo, o muză care își dezvăluie muzica gândurilor doar celor care, ajungând acolo, vor și pot să o vadă. Pentru ceilalți, văile înghețate ale Tusei sînt doar niște văi, și atât.

E a doua zi din an. Așa zice calendarul inventat de oameni, ca să aibă de ce să se agațe în mersul lor prin viață. Însă ce e timpul? Acolo, ascultând respirația muzei din văile înghețate, timpul pare și mai mult doar o născocire a omului, o născocire care să-ți pună frână viselor, să nu te lase să poți să treci dincolo de învelișul trupesc.

Pentru cei mai mulți, văile înghețate ale Tusei sînt doar niște văi, și atât. Pentru cei care vor și pot să vadă, apa îmbrăcată în veșminte de gheață, de raze de lumină rămase acolo, captive în oglinda de gheață, pare o poveste care prinde viață cu fiecare clipocit al stropilor care se joacă cu incredibilele sculpturi de gheață.

Le atingi și cu ochii și cu degetele întinse a mângâiere, culegând lumina curgătoare pusă acolo de muza locurilor acelora, iar viața care îzvorăște din acele făpturi create din apă și lumină îți deschid lumea gândurilor, a simțurilor, și atunci, ca și când ai deschide o ușă, muzica muzei devine aievea. E ca și cum ai fi pășit într-o altă lume. O lume în care sufletul ți se așază firesc în versuri, pe portativul muzicii sufletului.

Cum e în lumea ta de gheață și lumină,
te simți de neatins, îmbrăcată cu razele de soare,
cu ochii tăi sclipind a nemurire și a lună plină,
dacă învăț să te ascult, o să mă descânți cu a ta candoare?

Ce muzică ascunzi sub veșmintele de gheață,
sînt eu, ești tu, ori sîntem două ființe într-una
zâmbind a regăsire odată cu prima dimineață,
îmbrățișați pentru o clipă ori pentru totdeauna?

Mi-am așezat urmele pașilor, muză, aproape de tine,
și nu îmi pasă dacă ți-s apele adânci sub haina-ți străvezie,
e atâta alb strălucind în ochii mei, și nu mă pot abține
și te ating ușor, tăcut, și îmi transform privirea-n poezie.

E un glob de gheață ce pare că ascunde-n el un curcubeu,
l-am luat în palme și-l simt zvâcnindu-mi rece în privire,
privind de dincolo de lumina captivă înăuntru e un alt eu.
Ești tu, muză, și sînt eu, captivi ca și lumina-n nemurire.

Și te privesc curgându-ți clipele în al tău alb aprins,
de-acum și ochii mei sclipind a nemurire și a lună plină,
și râd și-ți cânt și îți ating lumina înghețată-n necuprins,
și curg odată cu tine, în lumea ta de gheață și lumină.