Furtună pe Măgura Șimleului. Frăguțe, flori, frăguțeee, echilibristică în noroi pe ploaie torențială

– Uită-te, uită-te mami, curge sânge?

– Nu curge, Miruna. N-ai nimic.

– Ba daaa… Uită-te tu, se întoarce Miruna către mine, cu ochii ei mari, limpezi, privindu-mă așa cum doar copiii știu să privească.

Am tras aer în piept, încercând să îmi potolesc râsul. De vreo jumătate de oră râdeam încontinuu, un râs incontrolabil care făcea ca ploaia torențială să îmi intre în gură, la propriu. Iar atunci când am văzut-o pe Monica alunecând incontrolabil, agățându-se în cădere de gardul de lemn și întinzându-se ca o rufă pe sârmă, la uscat, totul a luat-o razna. Un soi de exuberanță copilărească amestecată cu șiroaie-șiroaie de apă și hohote de râs.

Am coborât, de fapt alunecat, până în dreptul Monicăi, atârnată de gard cât era de lungă, cu Miruna prinsă între ea și gard. Când m-am aplecat deasupra fetiței, am încercat să fiu serios. Altfel, că doar era vorba de un copil, aș fi dat cu bolta în baltă. La figurat. La propriu chiar eram în baltă.

– Zi-mi, zi-mi, curge sânge tare?

M-am uitat la locul indicat de Miruna. Nici vorbă de sânge, dar apa din capișon i se prelingea pe față ca apa de la robinet, așa că era ușor să își imagineze că îi curge sânge.

– Nu… curge…, am reușit să articulez printre hohotele de râs care nu mai aveau cum să fie ținute în frâu. Privirea fetiței, atât de inocentă, a fost peste poate.

– Sigur nu curge sânge?

– Sigur. Uite, și mie îmi curge apa pe față. Vezi?

Iar când am zis ”vezi”, apa care îmi șiroia peste buze s-a tranformat într-un jet ca acela tras de pistoalele cu apă.  Iar asta a fost de ajuns să o facă și pe Miruna să râdă în hohote.

Drumul până jos, la drum, acolo unde parcasem mașina, a continuat cu râsete și contorsionări ciudate ale corpului în încercarea de a ne păstra echilibrul și a nu cădea în noroi.

Caând am ajuns în spațiu deschis, fără niciun copac deasupra, ploaia s-a întețit atât de tare, încât cu greu mai puteam să vedem în jur. Ce haină de ploaie, ce pelerină? Ploaia a trecut prin ele ca prin pânză, udându-ne leoarcă.

Ne-am strâns unul în altul, dându-ne jos rucsacurile și am intrat în mașină.

– Ce aventură frumoasă! am auzit-o pe Miruna spunând.

Ne-am întors toți către ea, cu apa șiroind pe față, cu hainele leoarcă, cu papucii plini de noroi, și totul a fost un zâmbet comun:

– Da, ce aventură frumoasă!

Frăguțe și flori. Și mai multe frăguțe

– Călin, noi am vrea să ieșim undeva în natură. Și vrem să mergem cu tine. Vrei?

În timp ce vorbeam la telefon cu Bogdan, tocmai citeam prognoza meteo pe internet: cod portocaliu de furtună. Mi-am zis că știau și ei de asta, așa că în loc să zic ceva de asta, am zis, simplu: ”Da, ne vedem pe la ora 13.”

Ne-am întâlnit în centru, și am luat-o către Măgura Șimleului. Am zis că dacă ne prinde ploaia, n-o să fie așa noroios acolo, că doar e drum forestier.

Când am parcat mașina la marginea drumului, Bogdan a întors-o cu fața către drum. De parcă ar fi știut.

Am ajuns repede la pădure. Și noi, și tunetele de deasupra noastră. Și, în loc de: ”Băă, poate ar fi mai bine să ne întoarcem”, l-am auzit pe Bogdan spunând cu o evidentă bucurie în glas: ”Ce faaain… Ce bine că am venit…”

Mă duc destul de rar însoțit pe coclauri, în natură. Dar atunci când o fac, cu oameni de genul ăsta îmi place să merg, care se bucură pur și simplu de drumeție, indiferent de vreme ori de cât de greu ar fi.

Am fost de atâtea ori acolo, pe Măgură. Și, totuși, am văzut-o altfel. Flori, foarte multe flori, în toate părțile. Și ar fi fost de ajuns chiar și atât să transforme totul într-o poveste frumoasă. Apoi am auzit-o pe Monica strigând:

– Frăguțeee!

Ne-am oprit brusc, la fel ca și câinii de vânătoare învățați cu aportul, privind în direcția indicată de degetului Monicăi.

Ooo, ce de frăguțe! Plin, plin de minunățiile ăstea roșii și aromate. Ne-am înșirat de-a lungul frăguțelor, mâncând de parcă n-am mai mâncat de câteva zile. Și nu doar o dată, pentru că, după ce ne ridicam și ne continuam drumul, la câteva minute, o auzeam iar pe Monica:

– Frăguțeeee!

Popas la Cabana vânătorilor

Pe măsură ce ne apropiam de vârf, tunetele s-au întețit, iar ploaia dădea semne că o apucă nebunia. Și a apucat-o exact când am ajuns la cabană, la adăpost sub streașina din spatele cabanei.

Ce bune-s sandișurile! Mai ales când ești în natură. Și mai ales când le primești de la alții. Și chiar dacă ploua torențial și s-a făcut destul de frig, eram toți bucuroși că eram acolo, în natură. Mă rog, eu eram bucuros și pentru că îi vedeam pe ei că se bucură de drumeție, chiar și dacă vremea nu e, nici pe departe, una adecvată pentru așa ceva. Nu de alta, dar oamenii strâmbă din nas și dacă trebuie să iasă din casă până la magazinul de pe colț, iar afară picură. Noi eram în mijlocul furtunii. Și, odată ce ne-am hotărât să ne întoarcem, în mijlocul noroiului.

Am zis că doar acolo unde pantele-s mai abrupte o să fie mai greu să mergem prin noroi. Așa că atunci când aproape am ajuns la liziera pădurii, după un drum în care am râs mai tot timpul, ne-am zis că, gata, am scăpat.

Ce vorbești! De abia atunci a început nebunia, încercând să ne păstrăm echilibrul în noroiul moale și foarte, foarte alunecos, înconjurați de șuvoaiele tot mai mari de apă, și în stânga, și în dreapta. Și chiar și atunci, când ploaia s-a întețit de nu mai vedeam aproape nimic prin perdeaua de apă, auzeam de la ceilalți: ”Ce frumos! Ce bine că am venit!”

– Așa-i că te bucuri că am venit în aventură?, mă întreba din când în când Miruna.

Răspunsul era un da, cu zâmbet și bulbuci. De ce bulbuci? Pentru că ploua atât de tare, încât apa care șiroia pe față îmi intra în gură. Iar asta nu a făcut decât să ne facă să râdem și mai tare.

Și am râs în mijlocul furtunii, alunecând în noroi, până am ajuns la gardul de lemn, acolo pe unde Monica zicea că e mai bine să mergem, că avem de ce ne ține. De ținut, ne-am ținut. Dar asta nu a făcut decât să facă alunecarea prin noroi și mai caraghioasă.  

Acuma, niște oameni normali ar fi spus, în situația în care eram noi, zgribuliți în mașină, uzi leoarcă și murdari de noroi, că de abia așteaptă să ajungă acasă. În loc de asta, Bogdan și Monica m-au întrebat aproape deodată: ”Mai mergem și mâine?”

Miruna s-a lipit de scaunul din față al tatălui ei, s-a uitat cu ochii limpezi către mine și a spus: ”Asta da aventură!”