E o chestiune de viață și de moarte. Chiar dacă, la prima vedere, zburătăceala celor câțiva grauri și doi șoimi de oraș (vânturei roșii) pare o joacă, numai bună de privit sau fotografiat, totuși, e o chestiune de viață și de moarte. O scurtă lecție de viață derulată sub o bucată de cer, în Zalău (sau în oricare alt oraș, sau în oricare alt loc din lume).
Nu e prima oară când îi aud și văd, zburând într-o parte și alta, dând rotocoale peretelui clădirii unde și-au încropit cuiburi. I-am tot văzut, ani la rândul. Și de fiecare dată când am luat aparatul de fotografiat, n-am putut să fac decât câteva poze. Nu, nu din considerente tehnice ori de luat poziția de fotografiat (un fel de ritual de îndeplinit, ca să arăți că ești fotograf ”profesionist”), că-s departe de mine de mofturile de genul ăsta. Pur și simplu, zburătăceala de sub bucata asta de cer e o lecție de viață pe care, la un moment dat, e greu să o privești.
Doi vânturei și-au făcut cuibul în polistirenul de sub tencuiala prost făcută a clădirii. Și tot acolo, la doi metri mai jos, pe același perete, pe aceeași axă, și-au făcut cuib și o pereche de grauri. Și de aici toată zburătăceala.
Șoimii stau cu rândul de veghe, pe scara de metal prinsă de perete, așteptând să apară graurii. Nu, nu ca să îi vâneze, sînt mult prea agili graurii (și bătăioși, de altfel) ca să fie o pradă ușoară. Iar graurii, deși se codesc să aterizeze pe scara respectivă, până la urmă o fac. Și, cu ciocul plin de insecte, râme și alte cele, se agită, scoțând tot felul de sunete, ezitând să ducă prada la cuibul aflat la nici un metru distanță. Iar asta pentru că sînt conștienți de pericolul de deasupra.
Șoimii stau cuminți, făcându-se că plouă, până când graurii, într-un final, nerezistând chemării puilor din cuib, duc prada la marginea cuibului. În acel moment, cu o viteză extraordinară, șoimul se aruncă ca o săgeată în acea direcție, iar graurii, speriați, își iau zborul.
Puii graurilor sînt o pradă ușoară, dacă-s la marginea cuibului. Totuși, reușesc, în ultimul moment, să se retragă în fundul cuibului.
Graurii, adulții, își înving teama și, disperați să-și salveze puii, atacă șoimul. Și nu doar cei doi părinți, ci vin și alți doi, trei grauri, să îi ajute să gonească șoimul. Șoim care, în prima fază, se retrage, apoi, pasăre de pradă fiind, îi atacă pe graurii care l-au atacat în disperare de cauză. Și toată povestea asta se repetă de mai multe ori într-o zi. De cel mai multe ori, graurii au câștig de cauză.
Acuma, toată povestea asta pare ceva de genul că ăia mici și buni se luptă cu ăia mari și răi. Dar nu e nici pe departe așa. La fel ca și graurii, șoimii vor doar să își hrănească puii. Nu e vina lor că-s prădători. Nu e ca și cum ar avea de ales dacă să mănânce insecte ori carne. Așa au fost făcuți, prădători, carnivori.
Am făcut doar câteva poze, atunci când era liniște. În rest, oricât de spectaculoase ar putea fi și oricât de bine ar da online, n-am putut face poze. Nu atunci când era vorba de o luptă pe viață și pe moarte. Și nu am putut să fac poze nici atunci când, în sfârșit, și unii și alții își hrăneau puii. Din respect pentru cei implicați în lupta pentru supraviețuire. Din respect pentru viață. Și din bun simț. Adică, cine sîntem noi, oamenii, să băgăm tot timpul aparatul de fotografiat în sufletul lumii, indiferent de moment?
Am privit prin ocularul aparatului tăcând, atât cât nu a fost prea mult să mai pot privi. Apoi, am lăsat aparatul din mână și l-am pus deoparte. Iar lecția de viață a venit cu întrebări:
– Și unii și alții vor să trăiască. Fiecare așa cum a fost făcut să fie. Și atunci, poți să intervii în procesul ăsta al vieții?
– Avem voi să dezechilibrăm balanța foarte firavă a lumii, luând partea unei specii, doar pentru că ”vai, ce drăguți, vai ce frumoși, vai ce maiestuoși sînt!”?
– De ce există grădini zoologice? Cum să îți permiți să ții captivă o ființă?
– De ce, atunci când o specie e pe pragul să dispară (asta însemnând și rasa umană), omul intervine? Nu înseamnă asta a te băga cu forța în mersul firesc al vieții?
– Atunci când iubești animalele, asta înseamnă că le iubești pe toate, nu doar pe cele care pot fi animale de companie. Nu? Și dacă da, de ce pentru animalele de companie există asociații pentru salvarea lor, dar când vine vorba de șobolani, de exemplu, asta înseamnă pentru om un singur cuvânt: deratizare. Cu ce e mai presus în fața vieții un animal de companie față de un șobolan? Nu înseamnă asta, în ceea ce-l privește pe om, ipocrizie? Cum adică o viață înseamnă mai mult decât alta? Doar pentru că le place oamenilor învelișul în care și-a făcut loc viața? Și, la urma urmei, cine e omul ca să poată să decidă cine trăiește și cine nu?
