– No, d-apăi te-ai întors.
– M-am întors, cum să nu. Doar v-am zis că vin să mănânc din astea… cum ați zis că le zice?
– Jemble.
Viorel Buboi, omul din spatele tejghelei, îmbrăcat cu o cămașă albă cu motiv țărănesc și cu un clop pe cap, e mereu bine dispus, atunci când cineva se oprește în fața lui, să îi vadă și să îi cumpere marfa. Ce vinde, de se opresc oamenii la el? Jemble. Sau turtă dulce, cum se spune la oraș.
La târgul ăsta cu produse sălăjene – Haidaț’ pă la noi! Deschideți lada cu zestre sălăjeană -, care a avut loc în 10 – 11 septembrie, a fost puțină lume. Poate din cauza vremii ploioase ori, poate, pentru că zălăuanul nu are ”cultura” participării la evenimente, altele decât cele care se lasă cu chefuială. Ori, poate, pentru că, vorba aia din popor, ”așa a fost să fie”.
Mie îmi place să mă duc la evenimente de genul ăsta pentru oameni. Îmi place să vorbesc cu ei, să îi ascult, să îmi iau câte ceva de pe acolo, atâta cât îmi permit. Am vorbit și de data asta cu oamenii. Unul dintre ei a fost Viorel Buboi, omul cu jemblele. Și e tare fain omul ăsta, în simplitatea demnă a celui care merge din târg în târg să își vândă produsele.
– V-am zic că mă întorc. Nu de alta, dar jemblele ăstea sînt ca pe vremea copilăriei. Atunci îmi luam din astea puse pe șirag, le puneam la gât. Și le mâncam încet. Atât de încet, că ultimele erau deja întărite.
– No, îți dau și acuma din ălea?, mă întreabă omul cu un zâmbet larg pe față.
– Nu, acuma îmi iau din asta, în formă de inimă.
– Că-i mai mare, de aceie?
– Da, îi răspund râzând, o iau că-i mai mare și mi-i poftă. Da, auziți, dacă îmi iau mai multe se zice că îmi iau jemble. Dar dacă îmi iau doar una, cum se zice? Jemblă?
– Jemblă, că dară. Dacă-s jemble, apăi una-i jamblă. Da, auzi, știi de unde vine cuvântul ăsta, jemble?
Nu apuc să îi zic că nu știu. Omul deja își pornise povestea.
– De la slovaci. De la ei. Că la oraș să zice turtă dulce. Da aste-s jemble. Da nu din ălea maro, cum îs acuma, din alea în care se pune miere, să fie dulci. Astea-s din ălea adevărate. Io le fac după rețetă așa cum se făcea pă vremuri. Astea-s jemble, nu alea maro. No, ia și mâncă, și îi videa.
Am luat jembla în formă de inimă, am desfăcut ambalajul, adică nelipsita folie alimentară, și am luat o îmbucătură sănătoasă. Ce să vă zic? Gustul ca pe vremuri, când eram copil.
– No, așe-i că-i bună? Așe-i că-i adevărată?
– Ba bine că nu. Îi foarte bună. Da, auziți, nu-i prea multă lume.
– Apăi, nu. Mai înainte am fost mai încolo, da nu mă vedea nime. Așa că am venit mai în față. M-am pus sub prelată, să nu mă ploaie, și acuma vine lume. Da nu mulți. La Jibou ori la Șimleu, când am fost ultima oară, or venit mai mulți.
Mă uitam cu drag la omul din fața mea, o imagine vie a celor care, de când există târguri, merg cu marfa din târg în târg. Apoi m-am uitat în jur, la puținii oameni de acolo. Câțiva, probabil atrași de discuția noastră cu râsete, au venit și s-au oprit în fața tejghelei. Și când spun câțiva spun mame cu copii.
– Auzi, să îț spui. Știi cu cine mă înțeleg io cel mai bine în târguri?
– Cu cine?
– Cu copiii. Și cu mămicile. Că ei îmi cumpără marfa, spune Viorel Buboi, tot numai un zâmbet. No, da tu meri pă la târguri? Că io mă tot duc, da nu te-am mai văzut.
– Mă duc, da de văzut nu m-ați văzut că mie nu îmi place să mă bag în seamă. Stau mai retras și privesc.
– Apăi, stai liniștit, că la alții le place să se bage în samă. Și io mă bag în samă. Da io trebe să îmi vând marfa. De aia. Da, acuma, spune sincer, îi bună jembla?
– Îi bună. Foarte bună.
L-am lăsat pe Viorel Buboi să își vândă jemblele în continuare. Am plecat către casă mâncând ceea ce a mai rămas din jembla în formă de inimă pe care o cumpăresem cu ceva timp înainte, și din care uitam să mai mușc, tot vorbind cu omul fain din spatele tejghelei cu jemble. Un om fain, așa cum sînt toți oamenii care fac cu drag ceea ce fac. Și dacă târgurile de genul ăsta sînt faine, e datorită oamenilor din spatele tejghelelor.
