Când nu mai pot să fug de lume,
mă ascund în locul meu preferat,
în umbra plină de lumină a Lunii,
zâmbind,
niciodată zgâriind
liniștea crescută ca un cer deasupra-mi.
Când nu mai pot să tac,
îngân cântecul șoptit al vântului,
un ecou sufletesc ca un uragan,
copilărind,
niciodată sărind
peste ore, zile, ani, către ”a fi om mare”.
Din când în când,
adun în privirea-mi creând punți
către alte lumi
iluzii și stele căzătoare,
iubind,
niciodată vorbind
ca să îmi acopăr bătăile inimii.
