Când întinzi mâna
să îți atingi imaginea
din oglindă,
te-ai întrebat vreodată
dacă reflexia oglinzii
te arată pe tine
așa cum ești,
ori vezi doar ce vrei tu să vezi?
Adevărul șuieră rar,
ca un val de răcoare,
ca Luna la ultimul pătrar,
ghicindu-ți zbaterile interioare.
Și derulezi imagini și cuvinte
în a oglinzii nemișcare,
aducându-ți aminte:
viața nu are nevoie de justificare,
chiar dacă din când în când
îți spui în gând
că ”a fi” e o provocare
de a privi totul cu uimire.
Și nu, nu e o amăgire
să înveți să îți ceri iertare.
