În Castelul Báthory din Șimleul Silvaniei ne-am așezat tabăra și am devenit castelani pentru o noapte. A șaptea tabără SPS

E ușor să-ți dai seama, atunci când ajungi în Șimleu Silvaniei, în centru, și dai cu ochii de ceea ce a mai rămas din fostul castel medieval, de măreția fortăreței ăsteia care, cândva, a jucat un rol important în istoria Transilvaniei. Ruinele castelului – ce a mai rămas din turnuri și din bastioane, după atacuri și devastări din partea turcilor și tătarilor, și nu numai -, chiar și așa, arătându-și bătrânețea, ca niște colți de piatră cariați și măcinați de trecerea timpului, tot au păstrat măreția de altădată. O măreție care rezidă nu doar, ori neapărat, din arhitectura renascentistă a cetății, ci mai ales din povestea timpului, ca o carte uriașă din piatră, care chiar și așa, culeasă dintre ruine, e acolo, e vie, și așteaptă să-și întoarcă paginile oricui e dispus și vrea să-i afle povestea. Și cum poți să-i afli povestea (ca orice altă poveste, din orice parte a lumii) decât așezându-te în mijlocul ei, luându-i pulsul de acolo unde, cândva, viața era cu totul și cu totul altfel, unde castelanii erau la ei acasă acolo, iar istoria colțului ăsta de lume a rămas aici pentru vecie.

În weekend-ul ăsta mergem în tabără la Castelul Báthory,

mi-a trecut prin cap, fără să îmi fi propus asta dinainte, ci așa, ca și cum m-aș fi împiedicat și, în loc să cad și să mă lovesc de pământ, am trecut, cumva, într-o lume paralelă. O lume în care Castelul Báthory ori Cetatea Báthory ori Castelul din Șimleu Silvaniei, numește-l cum vrei, era plin de viață, iar eu m-am pomenit dintr-odată acolo, castelan. Evident, asta ține de imaginație, oricât mi-ar fi plăcea să pot călători prin și printre lumi paralele, însă a muta redacția publicației acolo, în Castel, în cea de-a șaptea tabără SPS, devenind, astfel, castelan pentru o noapte, asta se poate. Cu o condiție: să am de-a face cu oameni cu mintea deschisă, care să înțeleagă că, la fel ca în orice alt proiect care pare excentric (sau chiar e), e nevoie de asta, de a încerca să înțelegi care e rațiunea cuiva de a vrea să facă lucruri de genul ăsta (ori, dacă nu înțelegi, totuși, să spui de ce nu?), cum e acela de a dormi peste noapte, în cort, în curtea castelului, chiar dacă asta nu s-a mai făcut vreodată.

Sarcina asta, de a deschide calea spre povestea cetății, i-a revenit Ginei, care le-a adus la cunoștință celor care puteau să înlesnească treaba asta despre ce e vorba. Acuma, să nu fim Gigi-Contra și nici să nu cădem în ”păcatul” ăsta al românului contemporan care, atunci când vorbești de bine de cineva, clar, te arată cu degetul, asta însemnând, mai pe șleau, că-l pupi în fund. Nici vorbă de așa ceva, niciodată, Sălajul pur și simplu e o publicație care nu face rabat de la sinceritate, de la ținută morală ori la a recunoaște și promova valorile, indiferent de ceea ce ar însemna aceste valori, fie vorba chiar și despre mintea deschisă despre care am pomenit mai sus.

Doi oameni au meritul de a fi făcut posibilă ideea de a deveni castelani pentru o noapte: primarul Șimleului Silvaniei, Septimiu Țurcaș, și directorul Centrului de Informare Turistică Șimleu, Daniel Stejeran, care au lăsat castelul să fie al nostru, cu tot cu povestea lui, pentru o zi și o noapte. Mă rog, mai mult noapte, că ziua am rătăcit peste Măgură.

La lumina lanternei, instalând cortul

E ciudat să îți așezi tabăra, adică să-ți instalezi cortul, în mijlocul orașului, chiar dacă ești în cetate, după ce te-ai obișnuit cu natura și liniștea ei discretă, care îți oferă ție, celui care campezi oriunde în natură, o intimitate pe care niciun zid nu poate să ți-o ofere. Și atunci de ce ai campa în mijlocul unui oraș, între ruinele unei cetăți? Răspunsul e simplu: de dragul poveștii și pentru că e o altfel de aventură.

Fortăreața asta din Șimleu, mai ales în liniștea nopții, ne-a dat senzația că sîntem oriunde altundeva, dar nu în mijlocul orașului. Asta, e drept, și datorită faptului că orașul ăsta e atât de liniștit, ca și cum ai merge în vacanță acolo, și poate de asta am ajuns să-l îndrăgesc atât de mult și să mă simt în Șimleu ca acasă.

După ce am măturat cu lumina lanternelor curtea cetății, am ales repede locul pentru cort, în fața turnului, care acum, noaptea, părea și mai mare. Iar lumina lunii, a orașului, a lanternelor au creat o magie în jurul turnului ăstuia, așa că o oră mai tărziu eram tot acolo, învârtindu-ne în jurul lui, descoperindu-l altfel decât am fi putut-o face la lumina zilei. Și de abia atunci mi-am dat seama de ce am ales să fim acolo, sub cerul liber: pentru magia cetății în noapte. Iar asta pentru că, atunci când ochii nu pot să vadă, se deschid alte simțuri care te pot face ”să vezi” și ceea ce ochii nu reușesc să traducă minții, iar imaginația te poate duce mult mai departe, și atunci, de abia atunci, reușești să găsești povestea dintre ziduri, de lângă turnuri ori bastioane, din curtea care, însuflețită de imaginație, lasă povestea să curgă.

Castelani pentru o noapte

Nu am făcut atât de multe fotografii pe cât ar fi trebuit ca să avem de unde alege, mai ales că nici nu am pierdut vremea făcând tot felul de setări. Tehnica nu are nimic de-a face cu imaginația. La fel cum filmul nu poate nicicând să înlocuiască cartea, pentru că paginile cărții te lasă să-ți folosești imaginația și să vezi mult mai mult decât ar putea filmul să o facă, așa și cu aparatul de fotografiat, l-am folosit mai mult pentru a ne face să ne îndreptăm atenția înspre un punct, și, în locul setărilor, am lăsat imaginația să ne indice ce să facem. Și de multe ori (asta și pentru că bluza albă a Ginei care tot umbla de colo-colo prin cetate m-a dus cu gândul la Castelul fetei în alb, cel din Cireșarii, una din cele mai frumoase cărți scrise vreodată), m-am simțit nu doar ca un castelan, ci unul special, un cireșar în căutarea misterului, a aventurii, a poveștii.

N-am putut să dorm noaptea. Deloc. Eu zic că de vină pentru asta e cetatea, care s-a trezit la viață și a vrut neapărat să-mi arate secretele ei, să-mi spună lucruri pe care le-a ținut ascunse, lucruri pe care nu a avut cui să le spună, până am ajuns eu acolo. Ori se prea poate ca de vină pentru lipsa somnului să fie cele două pahare de cola pe care le-am băut nu cu mult timp înainte.

Unele cercetări au scos la iveală că fortificația era o clădire dreptunghiulară cu patru aripi, prevăzută la colțuri cu trei turnuri rotunde, iar al patrulea pătrat. Castelul era înconjurat cu un zid cu patru bastioane de tip italian, iar în exterior era înconjurat de un sanț. Palatul din interior era construit cu două etaje; nivelul superior adăpostea camerele oficiale, printre care sufrageria, iar la parter se aflau bucătăria și depozitele. Construcția exterioară era prevăzută cu trei etaje, la etajul întâi regăsindu-se ferestre în stil renascentist, deasupra cărora se aflau ambrazuri de forma unui dreptunghi întors. Poarta principală era semicirculară și la nivelul ei, deasupra blazonului lui Bathory și Bebek, se aflau monograma lui Báthory Istvan și inscripția anului 1592.

De numele Báthory se leagă și istoria orașului Șimleu Silvaniei, Stefan Báthory – principe al Transilvaniei și unul din cei mai importanți regi ai Poloniei, fiind născut aici. Și, mai spune legenda, acesta a ucis în tinerețe un balaur care locuia într-o peștera situată într-unul din versanții dealului Popos, de pe malul stâng al Crasnei, deasupra orașului.

Stând cu ochii deschiși, privind întunericul din jur și luminile care se strecurau printre ziduri, pe lângă turnul cel mare din fața mea, povestea a prins viață, dar fără bătăi, balauri uciși ori blazoane. Iar sunetele cetății în miez de noapte m-au dus în timpurile când cei care trăiau acolo aveau, fiecare, povestea lui, o poveste de viață. Și am simțit (deși poate și asta e tot rodul imaginației amestecate cu cola) vibrațiile castelului, a celor care au trăit acolo, într-un fel care nu poate fi explicat, dar care atunci, castelan pentru o noapte fiind, m-au luat și m-au purtat în lumea de altădată, povestindu-mi despre fiecare în parte.

Așezate în centrul orașului Șimleu Silvaniei

ruinele fortăreței medievale din secolul al XVI-lea sînt strâns legate de istoria orașului, un fel de liant între lumile care s-au succedat în timp. Și chiar dacă de numele lui Stefan Báthory se leagă realizarea fazei renascentiste a castelului, centrul orașului și biserica romano-catolică, șimleuanii de astăzi sînt cei care duc mai departe povestea orașului, o poveste care se învârte în jurul cetății. Și fie că ești șimleuan, sălăjean, ori doar în trecere sau oaspete pentru un timp în Șimleu, trebuie să ajungi, măcar o dată, la cetate. Atât pentru a admira arhitectura și felul în care a fost construită cetatea, dar mai ales pentru povestea ei, o poveste care, la fel ca și cărămizile așezate în spirală ale boltei turnurilor, pare că nu se termină aici, ci merge mai departe, cu fiecare dintre cei intră în curtea Cetății Báthory.


Leave a Reply

Your email address will not be published.