În centrul Zalăului, școala “Simion Bărnuțiu” e prima școală din oraș. Pentru unii înseamnă ”școala mea”. Un reper numit dascăl

Pentru că e așezată în centrul orașului, mulți oameni trec pe lângă ea, în fiecare zi. Unii o privesc ca pe o simplă clădire, alții – puțini – ca pe o clădire de patrimoniu, iar mulți probabil nici măcar nu o bagă în seamă, în trecerea lor grăbită sau nu pe acolo. Adică, la urma urmei, ce e de băgat în seamă? E doar o clădire oarecare, fără cine știe ce elemente de arhitectură, fără a avea vreo importanță în viața de zi cu zi. Însă pentru cei care au învățat acolo în primii ani de școală, clădirea asta veche prinde viață prin prisma amintirilor care ies la suprafață de fiecare dată când treci prin dreptul porții de metal de la intrare ori prin dreptul ferestrelor boltite.Și atunci clădirea asta veche înseamnă și altceva: ”He, he, asta e școala mea!”

Școala înseamnă, mai presus de orice, dascălul

Amintirile despre ceea ce înseamnă școală sunt filtrate prin prisma proprie a fiecăruia, zilele petrecute la școală nu înseamnă doar statul în bancă, fiind atent la oră ori încercând să nu ieși prea tare în evidență, ca să nu fii pus să răspunzi la întrebări ori, mai rău, să fii scos la tablă. Școala, nu doar cea gimnazială, dar și liceul, înseamnă mult mai mult: colegii, prietenii, râsetele înfundate în timpul orelor de clasă, frica de teze, bucuria unei note de 9 sau 10, chiulul de la ore, cele 10 minute de libertate numite pauze de recreație, privirile pe ascuns aruncate celui ori celei de care te-ai îndrăgostit, vacanțele atât de mult așteptate. Și mai înseamnă ceva. Acel ceva pe care ajungi să-l prețuiești mulți ani mai târziu, atunci când școala, cu tot ceea ce înseamnă ea, e mai mult decât clădirea unde ți-ai petrecut anii copilăriei și adolescenței. Iar acel ceva (care devine, pentru unii, cel mai important reper al anilor de școală) sunt dascălii. Nu toți dascălii. Ci acei câțiva oameni pentru care a fi dascăl nu e doar o meserie, un loc de unde își încasează leafa, ci înseamnă a se transforma într-un fel de prieten mai mare al copilului aflat pe băncile școlii. Iar acei dascăli care pot, vor și reușesc să fie cu adevărat un învățător, un fel de mentor, de prieten mai mare al celui care atunci descoperă lumea, care atunci se descoperă pe sine, ei bine, oamenii ăștia devin un reper al acelor ani, și îți dai seama că școala înseamnă, mai presus de orice, dascălul. Iar reperul ăsta numit dascăl revine, din când în când, în viața oricărui om (mă rog, a celor care mai sunt, încă, oameni). Și atunci, în acele momente, sentimentul pe care îl simți făcându-și loc din amintirile tale e cel al respectului.

Cea mai mare greșeală pe care o fac dascălii e, cred, că privesc o clasă în totalitatea ei, și nu pe fiecare elev în parte. Da, e greu să îl vezi pe fiecare dintre cei 20 – 30 de elevi dintr-o clasă, dar băgându-i pe toți în aceeași oală nu faci altceva decât să aplici legea junglei: cel mai ”tare” își ia partea. Atâta tot că, dacă e să vorbești despre copii (ca despre orice om, indiferent de vârstă, de altfel), a fi cel mai tare nu înseamnă literalmente asta, ci, de cele mai multe ori, înseamnă a ”avea gura mai mare” ori a fi ”dezghețat”. Și astea nu prea au nimic de-a face cu a fi ”tare”, atunci când vorbești despre capacitatea intelectuală a cuiva. Și nici despre voința cuiva de a face ceva. Iar timiditatea e confundată, de foarte multe ori, cu ”uită-te la ăsta, ce bleg!”. Atâta tot că ”blegul” acela din sala de clasă e doar un copil care așteaptă să primească atenție.

Trei dascăli mi-au rămas în memorie

din școala generală, de la ”Simion Bărnuțiu”. Nu neapărat pentru că ceilalți nu ar fi însemnat și ei ceva (mai ales învățătoarea Nemeș), dar dascălii aceștia trei au fost ”altceva”. Ei au reușit să vadă dincolo de timiditatea celui aflat în banca a treia, de la ușă, care încerca să pară că e invizibil.

Unul din acești dascăli mi-a fost profesoară de franceză doar vreo 3 luni, atât cât a suplinit lipsa profei de fapt. Nici măcar nu era profesoară de franceză, ci de limba română, tânără, chiar foarte tânără. Și nici nu-mi mai aduc aminte numele ei, tocmai pentru că mi-a fost profesoară atât de puțin timp. Dar o țin minte și acum cum m-a văzut chiar din prima oră, atunci când mi-a venit rândul să citesc din manualul de franceză, și mi-a spus blând: ”Nu vrei tu să vii în prima bancă, aici, lângă mine? Nu ca să te scot la tablă, dar ca să putem comunica mai bine.” Și a reușit în cele câteva luni, zâmbindu-mi cald, vorbind cu blândețe,  să mă facă să acumulez cunoștințe mai mult decât în cei doi ani, de când învățam franceza. Și nu doar atât, a reușit să mă facă să nu-mi mai fie frică să vorbesc cu voce tare.

Despre diriginta mea, doamna Aurica Morar, ce pot să spun? A fost ceea ce ar trebui să fie orice diriginte. Mereu atentă la fiecare elev, mereu cu o vorbă bună la ea, și toți din clasă o iubeam. Iar excursiile în care mergeam cu clasa erau frumoase și pentru că era ea cu noi, lăsându-ne să fim copii, să ne bucurăm de ceea ce trăiam în acele excursii. Dar nu era specială doar pentru asta. În cei patru ani cât mi-a fost dirigintă mi-a luat mereu partea. Nu știu de ce. Dar știu că mereu mi-a fost un fel de prieten mai mare, iar atunci când chiuleam, nu încerca să mă pedepsească în vreun fel, ci  mă lua deoparte și mă întreba ce se întâmplă. Și îi întreba și pe prietenii mei. Și și-a dat seama că, de fapt, nu fugeam de școală, fugeam de lume. Și pentru că asta fac cei cu adevărat dascăli, mi-a arătat că pot să-mi înving dorința de a fugi de lume. Cum? Simplu. În orele de sport, atunci când se făceau echipele de fotbal, mă punea întotdeauna în echipa mai slabă. În cealaltă echipă erau toți buni la fotbal, în echipa mea, doar eu și încă un coleg. Pentru restul din echipă era mare lucru dacă reușeau să nimerească mingea din fața lor, așa că obiectam, la început, însă calm, diriginta mă învăța despre cum să fiu un lider: ”Vezi, Călin, ceilalți au nevoie de tine, ca să fie și ei în echipa câștigătoare. Tu ești puternic și poți să ai grijă și de ei. Și dacă ai grijă, o să câștigați”. Și  câștigam de fiecare dată. Și mi-am dat seama (acum știu, atunci doar simțeam) că pot să îmi controlez emoțiile, ba, mai mult, pot să îi trag și pe alții după mine. Diriginta Morar m-a învățat un lucru de neprețuit: să am încredere în mine.

Unul dintre cei trei dascăli care mi-au rămas aproape e profa de chimie – Hodiș. Ea m-a făcut să văd chimia nu doar ca pe o simplă materie, ci ca pe ceva care, dacă intri în tainele ei, o să îți deschidă noi orizonturi. Și, deschizându-mi orizontul ăsta, al chimiei, m-a făcut să văd că, dacă vreau, pot face orice. Nu-mi mai aduc aminte cum am ajuns în laboratorul de chimie după ore. Însă, dacă până atunci, la orele de chimie păream absent, experimentele din laborator mi-au deschis setea de cunoaștere. Iar profa de chimie, Hodiș, a văzut că vreau mai mult, așa că mi-a dat mai mult, lăsându-mă în laborator de câte ori voiam, explicându-mi, arătându-mi că, de fapt, ceea ce învățăm la școală nu e doar așa, ca să luăm niște note, ci sunt lecții pentru ceea ce înseamnă viață. Și tot vorbindu-mi, m-a făcut să văd asta. Iar din elevul neinteresat de chimie, luând note bune, dar cam atât, am ajuns cel mai bun la chimie nu doar din clasă, ci din toată școala. Ca atare, m-a înscris la olimpiadă. Evident, când am aflat ce presupunea asta, adică să dau ochii cu lumea cea mare, primul impuls a fost să fug. Iar profa de chimie și-a dat seama de asta, și-a dat seama că poate să mă oblige să merg la olimpiadă, și să am rezultate pentru școală, dar m-ar pierde ca elev care vrea să cunoască, să știe, de dragul de cunoașterii. Și a ales nu pentru școală, ci pentru mine, lăsându-mi libertatea de a alege dacă să merg sau nu la olimpiadă. N-am participat la olimpiadă, însă faptul că acest dascăl a reușit să insufle setea de cunoaștere unui elev timid, mereu căutând un loc pe unde să fugă, e ceea ce ar trebui să facă orice dascăl: să insufle setea asta de cunoaștere, să-l ajute, astfel, pe elev, să se descopere pe sine însuși.  Iar asta e ceea ce înseamnă a fi, cu adevărat, dascăl.

Câteva informații despre școală

Situată în centrul orașului Zalău, este prima școală din oraș, datând din anul 1887, și face parte din clădirile de patrimoniu ale orașului. De asemenea, este prima școală din județ care, începând cu anul 1947, are un patron spiritual – Simion Bărnuțiu.

Înființată la sfârșitul sec.al XIX-lea, Școala “ Simion Bărnuțiu” a funcționat sub diferite denumiri: ”Școala Mixtă”, “Școala de fete” (o școală civilă cu durata de 4 ani; în clădirea aflată la stânga ei funcționa școala catolică de 4 ani; după naționalizare cele două școli s-au unit), “Liceul Mixt”, “Școala nr.1”, iar începând cu anul 1947, la inițiativa unui grup de profesori și părinți, poartă numele marelui cărturar și om politic sălăjean, ideologist pașoptist transilvănean, Simion Bărnuțiu, născut în Bocșa – Sălaj. Ca urmare, școala a avut mai multe denumiri: între 1947 – 1960, Școala Nr.1 “Simion Bărnuțiu”; 1960 – 1965, Grupul Școlar “Simion Bărnuțiu”; 1965 – 1971, Școala cu clasele I-VIII “Simion Bărnuțiu”; din 1971 până în prezent Școala Gimnazială “Simion Bărnuțiu” Zalău.

Mare parte din reprezentanții spiritualității municipiului și județului au absolvit aici liceul, alături de personalități recunoscute în țară și în străinătate: doctori în științe, profesori universitari, specialiști în diferite domenii ale științei și culturii, politicieni.


Susţine
   DONEAZà  
contribuind la promovarea unui altfel de jurnalism!
Orice sumă contează!

Mihai Calin Paval
RO53INGB0000999901462814
ING Bank

Asociaţia Reporter pur şi simplu
CIF: 27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank

Credem, sincer, că se poate face
jurnalism fără circ mediatic, de oricare ar fi acesta.
Un jurnalism care să promoveze frumosul.

2 thoughts on “În centrul Zalăului, școala “Simion Bărnuțiu” e prima școală din oraș. Pentru unii înseamnă ”școala mea”. Un reper numit dascăl

  1. Sa știi ca și eu am iubit-o mult pe profesoara de lb. română Berceanu Maria și Prof. Negru Liviu , amandoi fiindu-mi profesori doar pentru un an , niște oameni deosebiți.Era cam prin 1987.

  2. Să las un comentariu?… Să nu las ?… Nu stiu… Poate ar trebui să las. Bine , hai să las… IMI PLACE !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *