În Cluj am întâlnit un om

alina_blesneag“Stați liniștit, doctorița nu o să lase lucrurile așa, o să vedeți că o să se rezolve. E o doamnă!”, îmi spune infirmierul, în fața spitalului unde tocmai ajunsesem. Situația era delicată, fiind nevoie rapid de o rezolvare a problemelor apărute. Și, după câteva minute și două discuții telefonice, lucrurile s-au rezolvat. “Vedeți, ce v-am zis eu? E o doamnă!”

O cheamă Alina Blesneag. Este asistent universitar – medic specialist neurolog. Pe holurile Clinicii de Neurologie din Cluj, printre oamenii care așteptau, veniți și din alte județe, se auzeau șoapte: “Dacă vă ia doctorița Blesneag, aveți noroc. Rugați-vă să vă ia și o să fiți pe mâini bune. A venit? Încă nu? E la vizită în salon… ” Acuma, eu n-am prea avut treabă cu medicii, iar printre cei care au fost la spital ori la cabinete medicale, rar… ba nu, nu am auzit niciodată să se vorbească așa despre un medic. N-am auzit că cineva să se roage să-i fie preluat cazul de un medic anume, chiar dacă, la fel ca în fiecare oraș, sînt medici care se bucură de o oarecare reputație. Totuși, e prima oară când, atât din partea celor din sistem, cât și din partea bolnavilor ori a familiilor lor, cuvintele adresate medicului erau de genul ăsta: “roagă-te să te ia!”. Așa că, atunci când am ajuns față în față cu ea, atenția mea era îndreptată exclusiv asupra ei, încercând să “disec” prezența feminină din fața mea, să găsesc rațiunea de “a te ruga să te ia ea”, totuși, un medic e doar un om, ce-ar putea un om să aibă mai mult decât ceilalți? Și, mai ales, un medic, care, majoritatea, nu doar că nici măcar nu se uită cu adevărat la persoana din fața lui, bolnav sau nu, ci îl tratează cu un fel de detașare-mai-mult-nepăsare izvorâtă dintr-un sentiment de superioritate la purtător, halatul alb conferindu-i un oarecare statut de zeitate umană. Da, unii medici, cei care fac asta din vocație, cei care fac totul pentru a vindeca pe un altul, indiferent cine e, chiar merită statutul ăsta. La urma urmei, viața bolnavului e în mâinile lui. Însă, de cele mai multe ori, superioritatea afișată e doar de fațadă, înăuntrul halatului alb fiind doar materie brută, ceva cunoștințe de medicină, poate chiar și o specializare, dar atât. Chestia aia care poate face o ființă umană să fie și numit om, cu “O” mare, e absentă aproape cu desăvârșire. Și atunci, ce are în plus doctorița din fața mea?

Răspunsul l-am primit atunci când privirile ni s-au întâlnit. Ochii ei au ceva liniștitor, ceva foarte cald, ceva care firesc, fără nimic “construit” ca să dea bine, îți conferă o stare de încredere, de liniște chiar, și te simți în siguranță. Apoi începe să-ți vorbească, cu aceeași căldură în voce ca și liniștea din privirea ei, privindu-te de la aceeași “înălțime umană”, creând, nu știu cum, și sînt sigur că nici ea nu știe, un fel de punte de legătură între ea și cel din fața ei. Simplu. Iar atunci când trebuie să pleci, pentru că nu ești singurul care are nevoie de ea, salutul ți se transformă într-un fel de zâmbet sufletesc, ca o recunoaștere a omului deosebit pe care l-ai întâlnit.

Ne-am mai întâlnit pe holurile spitalului. Eu, cu gândurile în mai multe lumi deodată, transpus într-un fel de transă involuntară, am observat-o, de fiecare dată, doar după ce am auzit-o salutându-mă. Și de fiecare dată când mă întorceam către ea, îmi zâmbea. Nu doar un gest din colțul gurii, ci un zâmbet cu suflet.

Medicii, mai ales cei care au un oarecare statut, nu te bagă în seamă, oamenii care aleargă după ei, cu capul plecat, sînt doar un fel de scenariu în mișcare. De răspuns la telefon, dacă nu-ți cunosc numărul, nici vorbă. Însă, atunci când am avut nevoie de ea, nu numai că mi-a răspuns la mesajul trimis, ci m-a sunat, când a putut, și m-a ascultat. I-am povestit despre ceea ce văzusem, legat de un pacient care tocmai fusese transferat la alt spital. Omul ăsta frumos, Alina Blesneag, după câteva minute, m-a sunat să-mi spună că nu poate să rămână indiferentă la neliniștea și sentimentul de neajutorare a celui care a fost pacientul ei. A făcut cumva ca să-l ajute. Apoi m-a sunat, din nou, să-i transmit bolnavului speriat, care stătea ascuns într-un capăt de pat, că o să-l ajute, să fie liniștit, că nu o să-l lase așa. Pentru ea, liniștea sufletească a celui suferind a fost mai importantă decât reguli, vorbe ori “nu am ce face, nu se poate face nimic”. Iar asta… Asta ține de suflet. Și într-o lume de zombie, e ca o oază spirituală, o oază care, dacă nu ar exista, lumea nu ar mai avea rost, iar oamenii ar fi doar niște umbre încarnate într-o formă de viață apărută la întâmplare.

Am ajuns acasă. După o zi, sună telefonul. Aproape că nu mi-a venit să cred. Doctorița mă suna să-și ceară scuze că, foarte ocupată fiind, nu a putut să stea de vorbă cu noi, înainte de plecarea din spital. Am bâiguit ceva, nici nu mai știu ce. Eram copleșit de emanația sufletească a celei de la celălalt capăt al telefonului. A celei care, la externarea altui pacient, cu venituri foarte mici, n-a putut să se facă că nu vede, așa că, din banii ei, i-a cumpărat medicamentele pentru o lună: “Nu se poate! Cum se poate ca cineva să aibă un venit de 149 de lei? Ce poate să facă cu banii ăștia? Trebuie să fac ceva!”.

Lumea mea e una a unui rătăcitor. Și iubesc frumosul. Cu toată ființa. Iar atunci când găsesc frumos, bucuria mea e fără margini. Ăstea sînt comorile cele mai de preț, un fel de minuni descoperite la pas. Și dacă acel frumos e un om, bucuria e cu atât mai mare. Sînt atât de puțini oameni frumoși. Cum să nu te bucuri atunci când îi găsești? Cum să nu-ți lași sufletul să zâmbească? Doar pentru că lumea se strâmbă atunci când aude pomenindu-se de suflet? Eu sînt un fan al frumosului, chiar dacă acel frumos e doar o prelungire a percepției mele despre ceea ce înseamnă “a fi frumos”.  Iar cuvintele ăstea – care poate că-s oarecum colorate și de sunetele muzicii pe care o ascult acum – Anathema, Untouchable part 2 – nu-s menite să mulțumească cuiva pentru ceva, nici nu-s ca să “tragă de mânecă”. Sînt doar niște valuri sufletești apărute atunci când, rătăcind prin lume, frumosul îmi iese în cale, luminându-mi cărările.


6 thoughts on “În Cluj am întâlnit un om

  1. Da! Citisem inainte sa ajung la spital articolul despre doamna doctor. Nu ma asteptam sa dau de un astfel de om, onest si cu un suflet imens. Te intrebi unde incape atata bunatate si mila pentru un strain… Ii multumesc pentru tot! Cu dansa esti in siguranta din toate punctele de vedere…nu stiu cum face, dar face!

  2. Da, pot confirma ca este unul din putinii medici cu suflet de aur! Am fost pacienta dansei si am fost foarte multumita de felul in care am fost tratata ca si bolnav dar si ca om. Un medic si un om de exceptie!

  3. Bună ziua, este o clinica privata sau de stat? As avea nevoie de un medic neurolog și nu știu unde sa merg..

  4. Da, Calin, intr-adevar, sunt putini Oameni, purtatori de halate albe. Imprejurari nefericite – pentru ca nu pot sa fie altfel, atunci cand e vorba de spitale – au facut sa aflu si eu despre neoameni, pentru care banii fac mai mult decat viata unui om…E trist, dar asta e lumea in care traim. Suntem orbi!
    Sa ti se spuna “ai noroc ca te-a luat X-ulescu”? Intr-un spital nu ar trebui sa existe asa ceva! Acolo mergi sa te pui pe picioare. Dar nu, mergi la Loto! E strigator la cer! Daca exista un Om la atatia neoameni, probabilitatea sa tragi “lozul” cel bun e tot mai mica! Cu toate astea, ma bucur ca ai nimerit lozul! Asta, probabil, pentru ca si tu esti unul dintre Oameni!

Leave a Reply

Your email address will not be published.