– Cum să ne așezăm? Una într-o parte a mesei, una în cealaltă?
– Mai bine ne așezăm una lângă cealaltă, să pot să te iau de mână dacă am emoții.
Asta își spuneau Bianca Chereji și Maria Chiș una alteia, în timp ce aranjau măsuța, sus, pe deal, la Bădăcin, pe Aristi, sau Togul Cherejanilor, cum i se mai spune. Iar asta a fost, pentru mine, însăși esența interviului care urma să aibă loc, într-o sâmbătă caldă de octombrie. Prietenia vizibilă dintre ele, emoțiile, fâstâcelile, privirile limpezi, în jurul ăstora am construit interviul. Sau, mă rog, un altfel de interviu, improvizat sub soarele cald de deasupra satului Bădăcin. Sat pe care (și nu doar declarativ) fetele ăstea două îl poartă tot timpul cu ele. Am văzut asta în felul în care vorbeau despre Bădăcin, și nu în timpul interviului, neapărat, ci mai ales înainte și după, atunci când emoțiile au fost oarecum mai domoale. Am văzut asta în timp ce priveau către sat în pauzele forțate (de asta interviul e cu întreruperi), care au survenit ca urmare a asaltului, la propriu, a buburuzelor galbene, portocalii, roșii, negre care m-au asaltat încontinuu, mușcându-mă care de unde apucau.
Bianca și Maria s-au îmbrăcat în costume populare nu pentru că așa ne-am fi înțeles, ca să dea bine. Așa au simțit ele să facă, pentru că le e drag portul țărănesc. Și mi-a fost foarte drag de ele să le văd așa.
Dacă ar fi să descriu, pe scurt, în câteva cuvinte, interviul (sau discuția prietenească, mai degrabă), atunci aș spune: sinceritate, zâmbet, bun simț, emoții și o frumusețe caldă emanată de Bianca și Maria.
”Bădăcin… Bădăcinul ăsta-i… altceva”, a spus Maria, la final, în timp ce plecam de pe deal. Iar asta a spus totul.
Urmăriți interviul. Sigur o să vă placă să le vedeți și să le auziți. Sînt două fete tare faine.
