De multe ori, atunci când merg pe stradă și nu-s ”plecat” în altă lume, le zâmbesc oamenilor pe lângă care trec. Fără a-i cunoaște și fără a încerca să transmit ceva. Pur și simplu, ca un fel de salut. Cei mai mulți se fac că nu văd, deranjați, probabil, de gestul de salut sufletesc. Ori poate chiar enervați: ”Bine, mă, ce mai vrea și ăsta?”. Și, într-un fel, îi înțeleg. La oameni, zâmbetul e marfă de schimb: pentru trup, pentru interese, pentru a deschide o ușă etc.. Rareori e sincer zâmbetul, în lumea oamenilor.
Unii, foarte puțini, însă, îmi întorc zâmbetul cu ochii larg deschiși, iar puntea creată între zâmbete se luminează dintr-odată. Un semn de stare pur sufletească care reușește să răzbată în pragmatismul crâncen (din toate punctele de vedere) al societății umane.
Fly, pisicuța mea atomică (îi spun așa pentru că e extrem de energică, toată ziua), mă învață mult despre ce înseamnă să zâmbești. Și nu să zâmbești oricum, ci cu sufletul la vedere. În trupușorul ei micuț are loc un suflet mult mai mare și mai curat decât la majoritatea oamenilor. La fel ca în poza de mai sus, ori de câte ori e în pauză de jucat, își caută un loc cât mai aproape de mine, se lipește cu totul și adoarme zâmbind. Și îi simt fiecare bătaie a inimii ca fiind un fel de muzică a sufletului îmbrăcat cu zâmbet.
Rareori oameni își zâmbesc. Nu pe stradă, ci oriunde ar fi. Și chiar și atunci când o fac, e doar un joc de-a socializarea. Sau flirt. E același lucru la oameni.
Fly îmi zâmbește pur și simplu. Ea, pisicuța mea nevinovată, nu știe ce e acela joc de-a socializarea. Ea e ”pe față”. Oamenii, nu. Ei întotdeauna (aproape) urmăresc ceva. De asta, atunci când îți zâmbesc, nu o fac din toată ființa, nu o fac sincer. Pentru că ei asta au învățat că înseamnă zâmbetul, un fel de marfă de schimb social. Și dacă nu au un interes, ceva de rezolvat, de ce ar zâmbi?
Zâmbetul e un semn de suflet. La fel și iubirea. Iar sufletul îl ai, sau nu. De asta nu poți să înveți să iubești, la fel cum nu poți să înveți să zâmbești. Da. Poți schița un zâmbet, atent lucrat. La fel cum poți ”vrăji” pe cineva cu vorbe mieroase, doar ca să îl/o ai. Dar e doar teatru de fațadă. Nimic sincer, nimic real, nimic cu suflet. Pentru că oamenii asta au învățat, că un rol social bine jucat (sau nu chiar) e mult mai convenabil și mult mai comod și mult mai productiv decât un zâmbet sincer. De asta oamenii (cei mai mulți) nu știu și nu pot să iubească.
Zâmbetul, la fel ca și iubirea, e despre a oferi. Nu despre a cere, nu despre a primi. Despre a oferi.
Uneori le zâmbesc oamenilor pe stradă, pur și simplu. Foarte puțini îmi văd cu adevărat zâmbetul.
