
De obicei nu scriu despre întâlnirile întâmplătoare, chiar dacă multe înseamnă ceva, ba chiar pot fi o pildă, în sine. În primul rând pentru discreție. Însă, de data asta, uite că scriu. Iar asta pentru că semnele de omenie – cele sincere, autentice -, sînt rare în lumea în care trăim, iar lumea nu pare că o ia într-o direcție bună, dimpotrivă. Și atunci nu putem, ba chiar nu e voie să le trecem cu vederea, tocmai pentru că înseamnă ceva. Semnele ăstea de omenie sînt ca o contrapondere la răul omniprezent, care, de multe ori, e ambalat frumos și prezentat lumii ca act de binefacere.
Am întâlnit doctori pentru care profesia asta e o vocație, nu doar o meserie. Și m-am bucurat că există. Însă acum o să vă spun despre Amalia Găvriluț.
Ne-am întâlnit pe trotuar. Ne-am salutat, apoi s-a întors către mine: ”Am văzut-o pe mami mergând agale. Și mi-a crescut inima de bucurie când am văzut că e bine”.
Am fost cu mama la ea, la consult, să o facă bine, acum câteva luni. Și de atunci a avut, probabil, mii de pacienți. De ce să-i fi păsat atât de mult că unul dintre pacienții ei e bine, încât să se oprească din drum ca să îți spună asta? Răspunsul e simplu. Pentru că, înainte de toate, e Om. Unul din acei oameni care fac ca lumea să fie, atât cât se poate, frumoasă. Unul din acei oameni care sînt ”acolo”, atunci când celălalt e la nevoie. Unul din acei oameni care dau un sens noțiunii de ”iubire de aproape”.
”…mi-a crescut inima de bucurie când am văzut că e bine”… Și nu a spus-o doar cu cuvinte. Chiar dacă purta ochelari de soare, i-am întâlnit privirea, și am văzut-o sinceră. Iar asta spune tot.
Da, azi m-am întâlnit cu un om adevărat. O cheamă Amalia Găvriluț, și este doctor.
Mă bucur că mai avem altfel de medici care empatizeaza cu cerințele suferință
Felicitări! Foarte frumos! Mult respect!