E prima oară când mă duc la un adăpost de câini și plec de acolo zâmbind. Și e mare, foarte mare lucru asta. Pentru că, până acum, am plecat de la adăposturile la care am fost cu un nod mare în gât, dorindu-mi să fi putut să îi salvez, cumva, pe acei câini. Să îi salvez, când au fost salvați, deja, și duși la adăpost, de pe străzi, din pădure ori mai cine știe de unde? Da. Pentru că toți câinii din acele adăposturi, atunci când ajungi acolo, se agață de tine cu privirea, rugându-te să îi salvezi.
Aici, la Tabăra lui Charlie, câinii zâmbesc. Pentru că, aici, la Uileacu Șimleului, există doi oameni frumoși: Alexandra și Bogdan Pașca.
Am mai spus-o, și o spun de fiecare dată când am ocazia: cele mai mari comori ale lumii ăsteia sunt Oamenii. Pentru că, paradoxal, în lumea oamenilor există puțini Oameni. Iar atunci când îi întâlnesc (chiar și virtual), pentru mine e o bucurie.
– Sper că ești cu haine de lucru. Gata, al vostru e, a spus Bogdan, atunci când am intrat în Tabăra lui Charlie.
N-am apucat să îi răspund. Dintr-o dată, m-am trezit într-o mare de căței. Exact așa a fost senzația. Ca și cum aș fi intrat într-o mare cu valuri. Niște valuri cu zâmbete.
În doi timpi și trei mișcări, am fost lins din cap și până în picioare. Valuri, valuri de căței sărind pe mine, împingându-mă din toate părțile, apucându-mă cu lăbuțele, agâțându-se de mine. Și, bineînțeles, zâmbindu-mi.
Mă gândisem, inițial, ca întâi, după ce ajung acolo, să fac niște poze, să nu uit. Ce vorbești? Nici vorbă. Mai ales pentru că Scooby a fost, mai mereu, lipit de fața mea. La propriu.
Așa, după nume, Scooby te duce cu gândul la un cățeluș micuț și drăgălaș. De drăgălaș, da, foarte. De micuț, nu. Scooby e o namilă de câine, cel mai mare din tabără. Așa că, atunci când sărea pe mine, era ca la popice. Evident, cu ceilalți căței pe post de popice. Cert e că, în orice direcție mă uitam, în fața mea vedeam o față fericită, cu niște ochi mari, zâmbind, și cu limba scoasă, gata pentru încă o „spălătură”.
Am renunțat la a face poze. Am făcut câteva la plecare, repede, când cățeii erau atenți la Alexandra.
Am vrut, atunci când am început să scriu, să vă zic despre Tabăra lui Charlie, adăpostul de câine pe care Alexandra și Bogdan Pașca, l-au construit la Uileacu Șimleului. Un adăpost ca o pensiune, unde cățeii au toate condițiile, de la curățenie, hrană, la curtea de joacă. Și, mai ales, grijă și dragoste. De asta câinii care locuiesc acolo zâmbesc. Și cred că am spus totul cu asta. Însă, după ce am stat acolo ore bune, trebuie să vă zic despre Alexandra și Bogdan.
Oamenii ăștia sunt atât de faini! Oamenilor ăștia doi li se vede sufletul. Oamenii ăștia doi își poartă inima pe dinafară.
Ne-am mai întâlnit, am mai stat de vorbă, dar de data asta i-am răsfoit mai mult decât de obicei. Printre întrebări, priviri, zâmbete, excursie cu mașina (Călin conduce!), mâncat de înghețată și covrigei, i-am văzut așa cum sunt.
Alexandra și Bogdan, își poartă sinceritatea la vedere, necosmetizată, autentică. Și poți, foarte ușor, să îi vezi așa cum sunt. Doi oameni atât de faini, care, de acolo, din Uileacu Șimleului, se văd până hăt departe. Prin ceea ce fac, prin ceea ce sunt. Și sunt ca două luminițe, ascunse la vedere.
Aș putea să scriu mult și bine despre ei. Despre căldura și bunul lor simț. Despre bunătatea lor. Despre faptul că, atunci când intri în lumea lor, îți sunt, în primul rând, prieteni. Și contează atât de mult asta! Pentru că lumea asta nu e una a prietenie. A amiciției de conjuncutură, da. A amiciției de pahar, chef ori interes, da. A prieteniei sincere, rar, foarte rar. Nu degeaba se zice: ”dacă vrei un prieten adevărat, ia-ți un câine”. Pentru că oamenii nu știu, nu mai știu să îți fie prieteni. Oamenii doar vor. Atât. De fapt, oamenii nici măcar nu caută prietenia. Ei doar se întreabă, mai tot timpul: „Mie ce îmi iese?”
Alexandra și Bogdan sunt altfel. Ei sunt printre puținii Oameni din lumea oamenilor. Poate pentru că au pornit de la zero, pentru că tot ceea ce au făcut, e prin muncă și dragoste. Acea dragoste care te ține la suprafață, indiferent de cât de adâncă e apa în care nu știi să înoți. Dragostea asta ei și-o revarsă asupra cățeilor. Aici, la Uileacu Șimleului, la Tabăra lui Charlie, e despre dragoste. În primul rând.
Cine e Charlie? Cățelul care a făcut-o pe Alexandra cea care e ea astăzi. În amintirea lui, tabăra se numește „a lui Charlie”.
Am plecat de acolo zâmbind. Și datorită cățeilor. Dar, mai ales, datorită oamenilor ăștia frumoși: Alexandra și Bogdan.
Într-adevăr, doi oameni minunati, cum rar întâlnești în ziua de astăzi! Mai mulți dintre noi suntem empatici la suferinta animalutelor pe care le întâlnim, dar ei au și curajul să și schimbe ceva în viata atâtor suflete abandonate de niște monștri care își spun ,,oameni”.Mă plec în fata voastră, Alexandra și Bogdan!