Încet, aproape pe neștiute, iarna își începe povestea pe coclauri sălăjene, presărând cu alb pe ici, pe colo. Un fel de joc de-a v-ați ascunselea cu toamna, în care tu, drumețul, ajungi să faci parte din povestea de început de iarnă.
Atunci când o iei pur și simplu la nimereală, fără o destinație anume, descoperi natura altfel. Mai ales trecând din toamna de pe un deal, în iarna de pe celălalt.
Nelipsite de pe dealuri, de fapt de pe orice loc bun de pășunat, miorițele cu lână plăviță mi-s dragi, când le văd pete-pete pe coclauri. Și mi-ar plăcea să le însoțesc în marșul lor pitoresc. Mie, călătorul. Câinilor care le însoțesc, nu prea.
Încotro să o iau?, mă întreb câteodată, privind în jur. Răspunsul vine, uneori, sub forma unei crenguțe țepoase: ”Într-acolo, către soarele ascuns de nori.”
Și o iau înspre soare, apoi roșul cacadârilor umple spațiul, la fel ca și cortina ce cade peste actul unei piese de teatru. Roșu, roșu, roșu…
Povestea de început de iarnă se agață încă de verdele pe care toamna nu a reușit să-l transforme în ruginiu. Ia privirea rămâne captivă a acelei pete de culoare, înainte să se piardă, din nou, în albul din jur.
Așa se îmbrățișează. Cu lumină. Iar frumusețea, căldura îmbrățișării se transformă într-o poveste de dragoste. Aici, în alb, o poveste de dragoste între începutul iernii și sfârșitul toamnei.
