Ce este viața?
Moare doar cel care
își este martor
al propriei ființe,
ori mor toți, la grămadă,
ca și cum n-ar fi fost niciodată?
A trebuit s-alerg toată noaptea,
Lună,
să te ajung de dincolo
de întuneric,
să pot să stau nemișcat
privindu-te
ca și când n-ai fi decât
o plăsmuire a unui vis.
De unde știi că visezi,
atunci când visezi?
De unde știi că te-ai trezit din vis,
că ai deschis ochii și trăiești
aievea?
Ca să-mi învăț ochii să te iubească,
Lună,
le-am arătat inima,
și semănați atât de tare –
ea, inima, și tu, Lună –
încât privirea a început să bată:
eu… tu… eu… tu…
