Incursiune în lumea pierdută a Avenului ”Între ziduri”. Peste deal, de la Cristolțel, la Solona

Sînt câteva locuri în Sălaj care au ceva special. Și nu e vorba neapărat despre forme de relief, formațiuni de piatră ori peșteri. E vorba, mai degrabă, despre sentimentul că acolo există și altceva decât ceea ce se vede cu ochiul liber. Unul din locurile ăstea e pe dealul de lângă satul Cristolțel. Acolo unde acest ”altceva” e mai mult decât o impresie.

Am fost acolo de câteva ori, și cunosc bine zona, așa că s-ar putea spune că nu mai are ce să mă surprindă. Am fost de mai multe ori să văd petroglifele, aceste crâmpeie din istoria de mii de ani a așezărilor umane din zona asta. Am fost de mai multe ori la avenurile de pe platou. Am fost de mai multe ori să privesc și să cercetez formațiunile uriașe de gresii. Și totuși, de fiecare dată senzația de lume pierdută e aceeași, ca și cum ar exista ceva acolo care așteaptă să fie descoperit.

Peste deal, de la Cristolțel, la Solona. O zi frumoasă de vară la început de noiembrie

Am luat panta abruptă în piept din primele minute în care am intrat în pădure. Aș fi putut, e adevărat, să o iau mai pe ocolite. Dar, de ceva vreme încoace, atunci când ies pe coclauri, mă uit pe unde e mai greu, mai dificil de mers, și pe acolo o iau. Și nu pentru că aș vrea să-mi testez forța ori rezistența fizică. Ci pentru că de fiecare dată când fac asta, efortul ăla susținut ”din prima” îmi deschide și mai tare lumea din jur.

Am ajuns pe platou repede. M-am așezat pe un trunchi de copac și am privit în jur, la lumea colorată în nuanțe de portocaliu, roșiatic și glaben, scăldate de razele calde ale soarelui. O zi frumoasă de vară la început de noiembrie.

Am zis că o iau la picior înspre Solona, trecând de pe o parte a dealului, pe cealaltă, apoi la întoarcere o să mă opresc la avenuri, unele părând mai mult niște gropi, altele (de fapt două), adânci bine. Însă atunci când am ajuns în dreptul Avenului ”Între ziduri” (nu știu dacă așa se numește, ori dacă are vreun nume, dar așa i-am zis eu), m-am oprit. Asta deși mi-am spus că nu o să fac asta, decât la întoarcere. Totuși, ceva m-a făcut să mă opresc, ca un fel de chemare ciudată din adânc.

Mi-am încolăcit un picior pe după trunchiul unui copăcel aflat chiar la buza gropii și m-am uitat în jos, înspre crăpătura întunecată dintre pereții de piatră, câteva minute. Fără să mă gândesc la cum o să cobor ori la ceva anume. Pur și simplu am privit în tăcere înspre lumea aceea pierdută.

Când m-am ridicat de acolo, am luat-o lejer prin pădure, pășind pe covorul gros de frunze cărămizii. Foș-foș, foș-foș… doar atât s-a auzit în liniștea care domnea în pădure. Un fel de ecou al pașilor care m-a însoțit aproape o oră încolo, aproape o oră încoace. Fără pauze, deloc, chiar și pozele le-am făcut în mișcare, cu același nelipsit foș-foș ca fundal sonor.

Atunci când, într-un final, m-am oprit și m-am așezat pe un bolovan, liniștea… de fapt lipsa acelui foș-foș care m-a însoțit vreo două ore, aproape că m-a amețit. Ca să îmi găsesc un punct de sprijin mi-am ridicat privrirea înspre cer. Iar frunzele intens colorate pe fondul albastru al cerului mi-a oferit acel punct de sprijin de care aveam nevoie. Chiar dacă deasupra mea atârna un ditamai trunchi de copac, care stătea oarecum în cumpănă proptit de alți doi copaci care i-au oprit căderea.

Când m-am ridicat, m-am dus să văd avenurile. Întâi, pe cel în care am intrat acum ceva ani, și în care erau două cranii de vite. L-am găsit repede. Și mi-a părut rău că l-am regăsit așa cum l-am regăsit. Adică transformat într-o groapă de gunoi, înăuntru oamenii locului aruncând te miri ce. M-am tot întrebat: ”Bă, de ce nu au aruncat gunoaiele ăstea în sat, la pubele ori acolo unde pot fi strânse și apoi preluate de cei care strâng gunoiul? Adică, totuși, să faci drumul până aici, în pădure (adică mult mai departe decât pubelele din sat), ca să arunci gunoiul… De ce ai face asta?”.

Deși aș fi vrut să îl cercetez, am plecat de acolo. Nu am vrut să văd că-s și mai multe gunoaie decât se vedea stând deasupra despicăturii din piatră, acolo de unde priveam dezgustat cum frumusețea asta de aven a devenit o groapă de gunoi.

Până să ajung la

Avenul ”Între ziduri”,

am mai trecut pe lângă câteva doline și avenuri mai mici. Le-am lăsat în pace. Mai aveam vreo două ore până se întunecă, și deja mă hotărâsem că o să cobor în avenul cel mare.

Am mai coborât acolo o dată, atunci când eram însoțit de prietenul meu Zoli (acum plecat din lumea asta). Fără să avem altceva decât o coardă de vreo 15 metri, fără ham ori blocatoare (pe care, deși le am, nu le iau cu mine, din motive de greutate prea mare în rucsac), am coborât, cu Zoli apostrofându-mă de sus, de la buza avenului: ”Bine, mă, și dacă ajungi jos, ce? Dacă pici, zi tu, io cum te mai recuperez? Dă-l naibii de aven și întoarce-te!”.

Nu l-am ascultat. Ceva mă trăgea înspre despicătura neagră dintre ziduri. Și era să o pățesc. Ajuns jos, între ziduri, acolo de unde mă hlizeam în direcția lui Zoli, am simțit că îmi fuge pâmântul de sub picioare. Am apucat să mă prind de capătul corzii, și am rămas atârnat cu picioarele în gol. Evident, ceea ce crezusem că e fundul avenului, nu era. Grămada de frunze și pământ se surpase bursc, speriindu-mă de-a binelea. Nu m-am uitat să văd cât de mult mai era sub mine. Am urcat pe coardă până am ieșit dintre ziduri, apoi am ajuns sus. Zoli era alb. Pentru câteva secunde a crezut că m-am dus naibii.

De data asta nu am avut nici măcar acea coardă. Doar 20 de metri de cordelină, care, pusă în două, îmi oferea o oarecare siguranță. Și eram singur, fără cineva pe care să mă pot baza în caz de ceva.

Am făcut un nod, am asigurat cordelina cu carabina pe care o aveam cu mine și am coborât. Nu mult, doar 10 metri, până la capăt de cordelină, mai puțin decât am coborât data trecută. Odată oprit în maldărul de frunze, m-am simțit ca și când aș fi fost pe nisipuri mișcătoare. Nimic sigur. Totuși, chemarea aia dintre zidurile de piatră înalte mă ținea acolo, între frunzele strânse ca un cuib în jurul meu.

Nu știu cât am stat acolo, într-un fel de uitare. Cert e că m-am ridicat când am simțit că frunzele începeau să nu mai stea atât de lipite de mine, iar ”pământul” de sub picioare îl simțeam nesigur, gata să o ia la vale, cu mine cu tot.

Am urcat încet, ținându-mă de cordelină și tot privind înapoi. Se prea poate să nu mai fie mult până jos. Ori ceea ce părea o trecere, pe sub unul din ziduri, să fie intrarea înspre adânc. Nu știu. Poate am să mă întorc, echipat cum trebuie, să văd cât de adânc e avenul. Ori poate nu. Până la urmă, într-o aventură ceea ce contează nu e ”cât de departe, cât de sus, cât de adânc”, ci ”cum”.  Și până acum a fost frumos. Și așa vreau să rămână.


2 thoughts on “Incursiune în lumea pierdută a Avenului ”Între ziduri”. Peste deal, de la Cristolțel, la Solona

  1. Am coborât într-un aven din acelea și are o întrare într-o peșteră….. Am înaintat pana unde se poate merge în picioare… Craniile sunt aruncate în (puțul sec) loc unde se puneau animalele moarte de boli…

  2. Am coborât într-un aven din acelea și are o întrare într-o peșteră….. Am înaintat pana unde se poate merge în picioare… Craniile sunt aruncate în (puțul sec) loc unde se puneau animalele moarte de boli…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *