Îndobitocirea, în haine mulate

Îi vezi, îi auzi și încerci să-i ignori, sau, dacă vorbești aceeași limbă, te încolonezi și o iei pe urmele turmei, că unde merge turma, sigur, n-are cum să nu fie rău, că, nu-i așa, cu cât mai mulți, cu atât mai bine. Mai ales acum, că a dat căldura, turma se îngroașă rău de tot – masculu’ își ia tricoul mulat și sclipitor, o piesă obligatorie dacă vrei să fii “tare, frate”, își trage pantalonii fără formă, de târfă masculină, și o ia pe bulevard, să fie la vedere. În general, drumul până aproape la terasă se face cu mașina, ca să poată da muzica la maxim, ca să atragă atenția – unu, că are mașină, visul suprem al românului; doi – ca să poată sta relaxat o vreme, că după ce iese din mașină, cu pantalonii în fund, stă încordat, o scremeală permanentă care îi transformă mersul în ceva ciudat, de stai să te întrebi dacă nu cumva sunt posedați de cine știe ce extraterestru – manelist, desigur. Și, cu scremeală cu tot, se îndreaptă țanțoși către terasă, urlând unul la altul, că doar trebuie făcută cumva și intrarea, apoi, la fel de încordați încearcă să se așeze pe scaune, dar, de la atâta scremut, unii fac o tură înapoi, către mașină și casă, ca să-și schimbe chiloțăraia, pătată deja de la atâta scremut, apoi, înapoi către terase, cu același ritual. Odată ajunși, de data asta cu scremeala fără pete, se așază pe scaune, cu picioarele crăcănate, ca să vadă ceilalți că nu-i fitecine, apoi se mai încoardă puțin, un fel de dans nupțial pentru atras pițipoance, după care deschid gura. Și se împute totul în jur. Și, dacă tot au deschis gura, silabisesc și ei singurul cuvânt care le e la îndemână și care e ușor de pronunțat, chiar și pentru ei – bere. Iar după ce vine berea, uită și de scremeală, și de crăcăneală, și, de bucurie, încep conversația, cât mai tare cu putință: “ng ng, ‘la mea, nnggg nggg nnng, ‘la mea, ngg, ng nnngg, ‘la mea, ng, ‘la mea.” Pițipoancele – la ele e mai ușor, nu trebuie să știe prea multe cuvinte, nici să stea încordate, la ele e simplu, cu cât mai la vedere (orice), cu atât mai bine. Cu o condiție – să nu încerce să vorbească, că toată spoiala din lume nu poate face acoperi ng-iala stupidă care le domină existența. Și, ca să fie și mai și, televiziunile, ca să facă audiență, servesc la ore de vârf mostrele de prostie crâncenă care reprezintă societatea din ziua de astăzi – trenuri încărcate cu… oameni cool, care stau unul peste altul în drumul lor către “distracție”, cuvântul de ordine fiind același cuvânt ușor de silabisit fără să pară că râgâie – bere. “Ce-o să faceți voi acolo?” “O să ne distrăm, ne luăm bere, apoi vedem noi. Beeereeeee!”, decretează purtătorul de cuvânt al grupului, cel care poate să mai îngaime ceva inteligibil, înțeleptul turmei, cum ar veni. Apoi, ca să fie tabloul complet, televizioniștii iau interviuri și de la șoferii purtători de scremeală și tricouri sclipitoare, care, după ce scot capul pe geam, printre bubuiturile bass-ului, îngaimă și ei ceva, apoi, pentru că nici ei nu înțeleg ce spun, încep să urle a distracție, spre fericirea reporterilor, care pot să-și îndeplinească sarcina de serviciu, aceea de a arăta lumii ce tare e românul, frate. Bineînțeles, știrile respective sunt reluate de mai multe ori pe toate canalele de televiziune, ca să nu piardă nimeni nimic, semn al îndobitocirii din ce în ce mai acute ale societății românești, și nu numai. Sau poate e altfel de cum pare – lumea dobitoacă e cea normală, iar ceilalți sunt cei anormali.