Vântul îmi flutura părul prin fața ochilor ca pe un fel de cortină, așa că de multe ori era ca și când aș fi pedalat cu ochii mai mult închiși, pe drumul forestier care mă purta prin pădure. Însă niciodată nu mi-a trecut prin minte: ”De ce nu mi-am luat casca? De ce nu mi-am legat, măcar, părul?”. Dimpotrivă. M-am bucurat că părul îmi mângâia fața în ritmul vântului, făcându-mă să ghicesc lumea de dincolo de privire, ba, mai mult, să mi-o conturez în felul meu, așa cum mi se părea că ar fi și mai frumoasă decât e.
Am pedalat vreo două ore prin pădure zâmbind. Tot timpul. Chiar și atunci când zâmbetul era atât de larg, încât câte o musculiță își făcea loc (mai ales că îmi place să gâfâi, să simt aerul cum dă năvală în plămâni, iar asta acționează pe post de aspirator) în gura mea. O scuipam afară, continuând să zâmbesc, cum n-am mai făcut-o de ceva vreme. Am zâmbit încontinuu, în cele două ore în care m-am bucurat de pedalat prin pădure. Și de ce n-aș fi zâmbit? Eram liber. Aveam o lume întreagă pe care să o strâng în simțuri, și de multe ori m-am trezit pedalând în viteză, cântându-mi de unul singur: ”Iuhuuu, iuhuuuu, uuuu….”
Mi-am adus aminte de cum m-ai întrebat ultima oară când ne-am întâlnit: ”Și, ce mai faci?”
Ți-am răspuns simplu: ”Bine…”
Privirea-mi, însă, te îmbrățișa tandru, sorbindu-ți imaginea cu simțurile eliberate dintr-odată, toate deodată. Privirea… privirea-mi s-a transformat, chiar dacă tu nu ai știut, într-o prelungire a mâinilor mele, atingându-ți, ușor, pletele lungi. Apoi degetele au coborât încet pe obrajii tăi până în dreptul buzelor, și doar sălbăticia timidă care se ține scai de mine încă din copilărie m-a oprit din a te lua în brațe cu toată ființa, de a-ți lipi trupul pe care rochia diafană ți-l contura ca pe o minune de al meu.
”Iuhuuu, iuhuuuu…” mi-am strigat cântând de unul singur, pedalând în bascheți prin pădure, ca și când, prin nu știu ce miracol, aș fi primit cadou toată frumusețea lumii, deși era atât de evident pentru orice cititor de priviri că tu ești, pentru mine, toată frumusețea lumii.
După două ore, aproape beat din cauza bucuriei, la fel ca atunci când, fiind copil (și acum, de ce să mint), descopeream ceva ce mă făcea să fug. Să fug pentru că emoțiile sunt peste poate, și doar așa pot să le țin în frâu. Ori să mă mint că le țin în frâu.
”Și, ce mai faci?”, m-ai întrebat ultima oară când ne-am întâlnit. ”Bine…”, ți-am răspuns. Dar orice cititor de priviri ți-ar fi putut spune că sunt îndrăgostit. Pentru că așa sunt eu. Un îndrăgostit incurabil. Știi? Pădure…
