Întâlnire cu un mistreț pe dealurile înalte de lângă Cheud

Prima oară am auzit un foșnet prin frunzele uscate din pădure. Apoi foșnetul s-a transformat într-un tropăit domol și, după câteva secunde, fix în fața mea, la vreo 15 metri distanță, a apărut un mistreț. Mi- am zis că sigur nu m-a văzut, așa cum stăteam în fund, cu picioarele proțăpite de un trunchi de copac. Și de asta a ajuns, din întâmplare, lângă mine. De altfel, de fiecare dată când sînt singur în natură mă întâlnesc cu animale sălbatice. Și de fiecare dată mă simt binevenit în lumea lor.

Acuma, nu e prima întâlnire cu mistreții. M-am întâlnit de multe ori, dar e prima oară când mă întâlnesc cu un mistreț, în aceeași drumeție, nu o dată, ci de trei ori. Și nu întâmplător.

”Da, ce să zic, că fix din întâmplare a ajuns el aici. Păi, mă, animalele sălbatice te simt cu mult înainte să le simți tu. Așa că, fii sigur, că nu din întâmplare a ajuns aici. Poate din curiozitate”, îmi spuneam (tot ce se poate cu voce tare) în timp ce priveam mistrețul oprit în fața mea.

Nu dădea semne de agitație. Dimpotrivă. Am scos încet aparatul de fotografiat cu zoom, să îi fac o poză. Nu știu cum de își dau seama animalele că îți îndrepți atenția către ele și altfel decât cu privirea. Cert e că mistrețul a simțit imediat că îndrept aparatul către el. A lăsat capul în jos supărat, dând să plece. M-am simțit prost, așa că am făcut repede o poză și am băgat aparatul la locul lui în gentoaca pe care o port cu mine pe coclauri. De cele mai multe fără rost, dar o port, laolaltă cu cealaltă geantă cu un alt aparat, plus rucsacul din spate.

Cum am băgat aparatul la loc, mistrețul s-a oprit. Și pot să jur că l-am văzut zâmbind. Cum zâmbește un mistreț? Nu știu. Dar, într-un fel pe care n-am cum să-l descriu altfel, l-am văzut zâmbind. După câteva secunde, a plecat, cu tot cu zâmbet. Am plecat și eu, mai mult la nimereală, pe dealul înalt și abrupt de lângă Cheud.

Am ajuns acolo nu pentru că așa mi-aș fi propus. Am vrut să ajung în cu totul alt loc. Tot pe lângă Cheud, dar în direcția opusă. Direcție pe care am urmat-o cu mașina, pe ulițele întortocheate (ori așa mi s-au părut) ale Cheudului. Și tot mergând la întâmplare, încet, chiar foarte încet, am ajuns într-o zonă locuită de romi. Când m-au văzut acolo, au făcut ochii mari: ”Bă, ce-i cu ăsta? Îi în patrulare ori s-a pierdut?” După vreo 10 minute de ”patrulat”, m-am întors pe unde venisem. Nu de alta, dar ajunsesem la capăt de drum, acolo unde am întors supravegheat de aceleași priviri curioase care m-au însoțit până atunci. La întoarcere, câțiva dintre cei întâlniți m-au salutat. I-am salutat și eu, și dintr-o dată, privirile până atunci curioase și intrigate s-au liniștit.

Deci, de asta am ajuns aici, pe dealurile de lângă Cheud, fiindcă n-am ajuns acolo unde mi-am propus inițial. Mi-am zis că, dacă tot sînt aici (o zonă frumoasă, de altfel), să fac o drumeție în pădure.

Am plecat din locul unde stătusem în fund și unde m-am întâlnit cu mistrețul. Fără o destinație anume, o drumeție de dragul pădurii.

De fiecare dată când m-am oprit, am auzit același foșnet pe îl auzisem nu cu mult timp înainte. ”Mistrețul? N-are cum. Adică, altă treabă n-are el decât să vină după mine?”, mi-am spus, ferm convins că doar mi se pare. Apoi, fâș-fâș, trop-trop, a apărut mistrețul. De unde știu că era același mistreț? Știu. Pentru că zâmbea, așa cum (cred) zâmbesc mistreții. Nici măcar n-am mai încercat să scot aparatul de fotografiat. Ba chiar m-am simțit prost că m-am gândit la asta.

L-am mai văzut încă o dată, ițindu-se de după o muchie de pământ, într-o altă pauză, când priveam mirat un șanț ciudat. Apoi a plecat și nu l-am mai văzut.

Am plecat și eu, tot la întâmplare. Și chiar dacă nu l-am mai văzut, l-am mai auzit foșnind frunzele, când și când.

Am făcut cale de întoarcere prin altă parte, în direcția ruinelor mănăstirii benedictine, acolo unde am mai fost de câteva ori. Am sperat că o să le găsesc îngrijite, cât de cât. Nici vorbă, între ziduri vegetația e la ea acasă. Și n-am avut cum să nu mă gândesc că alții (adică în alte țări) ar fi făcut din locul ăsta un punct de atracție turistic, valorificând la maximum potențialul zonei. Dar, din păcate, aici nu există nici măcar un indicator către ruine. De îngrijit zona, nici atât. Și cât de ușor ar fi să atragi turiști aici… Înainte să ies din pădure m-am oprit și am privit în urma mea. Mi-am zis că, poate, mistrețul cel cu zâmbet a venit să mă conducă. Nu l-am mai văzut, nici nu l-am mai auzit. Întâlnirea, însă, am păstrat-o vie și am dus-o cu mine acasă.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *