Un copil, un băiat de vreo 10 ani, tocmai își cumpărase o napolitană, una ieftină, de la supermarketul din centrul Zalăului. După ce a plătit-o, a rămas lângă casa de marcat, și, cu jumătate de gură și privirea în jos, a întrebat-o pe femeia de la casa de marcat:
– Îmi puteți da și două stickere?
– Două? i-a răspuns femeia, privindu-l așa cum își privesc mamele copiii.
Copilul doar a încuviințat dând din cap, ținându-și napolitana în mână, ridicându-și, apoi, timid, privirea. Și i se citea în acea privire timidă toată speranța lumii. Pentru două stickere.
– Ți-ai luat și clasor, așa-i? îl întreabă femeia. Foarte bine, bravo!
Băiatul avea, deja, un început de zâmbet pe față. Avea să primească cele două sitckere pe care le-a cerut.
– Îți dau, cum să nu, i-a zâmbit femeia.
A întins mâna și a luat cutia cu stickere. A dat să rupă două din rola începută, apoi l-a privit, încă o dată, pe copilul din fața ei. A luat toată rola și i-a întins-o băiatului.
– Știi ce? a continuat femeia, privindu-l cu drag. Ia-o pe toată!
Bucuria nu doar din privire, dar din tot limbajul trupului copilului a fost una care a dat pe dinafară. Era atât de limpede, încât o simțeai prin toți porii.
A îngăimat, emoționat, un ”mulțumesc…”, apoi a luat rola cu stickere și a plecat.
Însă, dincolo de toată bucuria asta a copilului, a mai fost ceva. Bucuria femeii. O bucurie sinceră, pe față, pe care mi-a împărtășit-o și mie, cel care așteptam la rând. Iar bucuria asta a femeii, cea care se bucura de bucuria copilului, a fost ca o străfulgerare cu lumină.
Trăim într-o lume măcinată de ură, ipocrizie și răutate. „Valori” atent hrănite și întreținute de niște neica-nimeni, dar cu atât de mulți bani încât pot să facă ce vor ei. O lume întunecată, în care hoțul strigă hoțul, iar cel care stă cu pulanul în mână, cotonogindu-i pe ceilalți, se plânge de violență. O lume în care omul se bucură doar atunci când își mai ia un smartphone de ultimă generație, o mașină, ori alte „scumpeturi” de scos în societate, sau când reușește să bage capul în poză, să fie la vedere. În rest, omul se bucură doar de răul celuilalt, care nu-i de-a lui. Și nu doar că se bucură de asta, dar își și pune bucuria asta la vedere. Pentru like-uri de la ai lui.
În lumea asta măcinată de ură, am văzut pe cineva bucurându-se de bucuria altcuiva. O femeie care lucrează la supermarketul din centrul Zalăului. Un om care, de dincolo de ochelarii de pe ochi, radiază bunătate. De altfel, niciodată nu am văzut-o vorbind altfel decât cu bunătate și bun-simț. În ziua asta, însă, felul în care s-a bucurat de bucuria copilului a fost ca o lumină. Un semn că, oricât ar încerca „deștepții” lumii să-i stoarcă de suflet pe cei care mai sunt înzestrați cu așa ceva, nu o să reușească. Simplul gest de a te bucura de bucuria altcuiva e o lumină atât de strălucitoare, că ura, ipocrizia și răutatea nu au cum să o stingă. Iar oamenii ăștia simpli, dar cu privirea limpede, sunt de neprețuit.
– Cum să nu îi dau? mi-a spus femeia, după ce a plecat copilul. Uită-te la ei cât sunt de scumpi, cum se fâstâcesc. Cum să nu le faci o bucurie?
