Nu, nu-i un alt articol despre animale de companie, dar ele au fost cele care, prin vorbele nerostite, de dincolo de gratiile cuştilor în care stăteau, aşteptând să fie mutate în alte cuşti, în alte case, au conturat semnul de întrebare, atunci când am intrat în magazin să cumpăr de mâncare pentru un căţeluş.
Am intrat în magazin şi m-am îndreptat direct către zona cu mâncare pentru câini. Am cerut două pungi, apoi m-am îndreptat către ieşire. Atunci am dat cu ochii de cuşti. Şi, în loc să ies, am rămas în faţa cuştilor pentru ceva vreme, cu plasa în mână, privind vietăţile din spatele gratiilor, strânse grămadă una în alta, într-un colţ. Un papagal roşu, făcându-se că plouă, îşi curăţa penele colorate, privind dincolo de gratii pe ascuns, ca şi cum n-ar fi avut voie să facă asta. Doar peruşii dădeau din aripi într-una, exersând zborul, zbor care, mai mult ca sigur, va rămâne doar un gest care să îngroaşe şi mai tare gratiile cuştilor. M-a trezit clopoţelul de la intrare. Am ieşit în lumea de afară, dar întrebările au rămas. Oare suntem şi noi, oamenii, închişi în cuşti, aşteptând… sau, mai degrabă, nemaiaşteptând? „Iar începe ăsta cu prostiile lui?”, cam asta gândesc oamenii când cineva pune un semn de întrebare la vedere. Însă, care-i diferenţa dintre cuştile animalelor şi casele oamenilor? Faptul că ne trezim dimineaţa şi mergem la serviciu? O altă cuşcă, dar de data asta comună, impusă de societate. În rest, în timpul liber, nu faci altceva decât să îngroşi zidul care te înconjoară. Cândva, obişnuiam să întreb pe unul sau altul ce vor să facă, ce le-ar place să facă, ce simt. Şi am primit de atâtea ori răspunsul că lor le place la serviciu, că dacă n-ar lucra acolo, ce să facă altceva?, încât am lăsat-o baltă. Adică, oamenii ăia erau atât de convinşi că spun un adevăr, încât nici măcar n-ar mai fi avut rost să încerc le arăt şi dincolo, oricum n-ar fi înţeles, şi, pentru ei, e mai bine aşa, convingerea că asta e viaţa, că aşa trebuie să fie viaţa, îi face să se trezească dimineaţa. Pentru ei, ăsta e adevărul cel adevărat. Plus concediul. Atunci când merg la mare şi stau. Stau aşteptând, fără să-şi dea seama, să se termine concediul şi să intre înapoi, în comoditatea familiară a cuştilor. Şi, la urma urmei, care-i adevărul? Da, fiecare are adevărul lui, dar, totuşi, dacă ar fi să te întrebi, asta e ceea ce-ţi doreşti, asta e ceea ce poţi, asta e ceea ce simţi? Nu cumva renunţi la tine, cel adevărat, ca să nu tulburi liniştea dintre gratii? Sau ca să nu creezi valuri în lumea celor de lângă tine, în lumea din jur?
Adevărul. E acolo, la îndemână, trebuie doar să ieşi de dincolo de gratiile cuştii. Poţi să scrii o carte sau câteva versuri, poţi să visezi, să dansezi, să alergi, să plângi sau să râzi, ori pur şi simplu să priveşti. Încet, adevărul va prinde formă, cu fiecare pas făcut dincolo de gratii, cu fiecare zâmbet care apare sincer pe buze, cu fiecare gând, cu fiecare suspin atunci când simţi căldura aceea plăcută care te înconjoară atunci când dragostea, oricum ar fi ea, te atinge sincer, ca o mângâiere. Nu contează că ai uitat să mănânci de ceva vreme, ori că n-ai mai dormit de câteva nopţi. Asta e doar pentru că începi să te descoperi, să te vezi pe tine cel adevărat, să laşi ferestrele către suflet deschise.
Nu, ăsta nu-i un alt articol despre animale de companie, deşi, de prea multe ori, asta sunt oamenii. Animale de companie pentru cei de lângă. Eşti un animal de companie? Dacă da, atunci nici măcar n-o să vezi gratiile. Dacă nu, atunci, până o să spui, lăsându-l pe cel adevărat să iasă la iveală, “Da, ăsta/asta sunt eu”, vei fi aidoma împăratului lui Andersen, purtându-ţi goliciunea prin viaţă, convins că ai cele mai frumoase haine din lume.
