Ar fi trebuit să încep cu începutul. Cu prima etapă a expediției pe bicicletă. Însă prima etapă a fost o piatră de încercare care nu a mai lăsat loc de scris, așternut impresii ori filmat un videoclip în care să spun cu un zâmbet larg pe față: „Și… am plecat în călătorie…”
Emoții. Atât de multe emoții am avut înainte de plecare. Nu că altă dată n-aș fi avut. Am de fiecare dată când fac câte ceva deosebit, care înseamnă mult pentru mine. Și cum cam tot ce fac are o semnificație aparte…
Am pedalat cu toate pânzele sus, prima oprire făcând-o la Sălăjeni, la umbra stației de autobuz.
– Să vă aduc un pahar cu apă rece? Vă e sete? Aud o tânără, o sălăjeancă din Sălăjeni, care mergea pe cealaltă parte a drumului.
– Da, îi răspund bucuros de paharul cu apă rece promis, mai ales că, deja, era o căldură sufocantă afară.
Nu a trecut mult, că tânăra a apărut, bucuroasă, cu apa rece promisă.
Am băut-o pe nerăsuflate. Însă, mai mult decât apa rece m-a bucurat gestul fetei. Un gest care arată mi-a arătat, acolo, ascuns de soare în Sălăjeni, ce înseamnă omenia. Și că, în ciuda campaniei globale de a șterge cu buretele tot ce înseamnă iubire de aproape, oamenii, unii dintre ei, își păstrează sufletul la vedere. Mulțumesc,om frumos.
Am trecut de borna cu Sălaj, apoi, înainte să merg mai eparte, am oprit la restaurantul dintre județe. Nu de foame, nici de sete. Doar așa, ca un fel de „rămas bun Sălaj”.
Apoi l-am văzut pe Bob. Cine-i Bob? Pentru cei care trec pe acolo, dacă îl observă, e pancartă pe un suport din beton. Pentru mine a fost mai mult de atât. Poate de la căldură, poate de la imaginația care nu și-a stabilit niște limite, ca la orice om normal.
– Hei, Bob…
– Îhî…
– Iar am plecat de acasă, în călătorie.
– Îhî…
– Am niște emoții…
– De ce ai plecat?
– Pentru că îmi pasă.
– Cum adică? De cine? De ce?
– De mine însumi. De cei care țin la mine. De cei care mă urmăresc și așteaptă să împărtășesc cu ei poveștile pe care le trăiesc călătorind. De animăluțele mele dragi.
– Îi fi tu dus cu bicicleta, dar, sincer, mai degrabă pari că ești dus cu pluta. Dacă ai ști ce te așteaptă…
Am plecat mai departe așa cum am pornit: cu toate pânzele sus. De abia așteptam să ajung la izvorul cu apă rece pe care știam că o să îl găsesc în Săcășeni.
Am băut pe nerăsuflate doi litri. Asta deși, atâția ani la rând le-am tot spus celor care m-au însoțit în ture cu bicicleta ori în drumeții: „Nu beți apă multă. Câteva guri, și atât. Altfel vă faceți rău. Oprim mai încolo și mai bem apă. Un pic de răbdare”.
Ar fi trebuit să ascult și eu de mine. N-am ascultat. De poftă și de bucuria apei reci de izvor.
Nici n-am plecat bine de acolo, că am simțit că ceva nu e în regulă. Gura începea să mi se usuce alarmant, și mă simțeam de parcă aș fi fost golit, cumva, de energie. Când am simțit că cerul face schimb cu pământul, am oprit brusc și m-am așezat la umbră, rezemat de peretele unui bar aflat în paragină, la intrarea în Căuaș. O senzație de rău acută m-a lipit de peretele scorojit al barului, iar buzele și limba ni-au devenit albe, la fel de uscate ca hărtia.
„Dezhidratare nu-i, că am băut vreo cinci litri de apă până acum. Glicemia, asta-i. E la pământ. S-au dus naibii și mineralele”.
Cum am ajuns în Carei nici nu vreau să îmi amintesc. N-am putut scrie, nu am putut mânca, am dormit, cu greu, vreo două, trei ore. Un gând a început să îmi de-a târcoale: „Dacă nu pot pleca mai departe?”
A doua zi dimineață, m-am urcat pe bicicletă și am plecat mai departe. Greu. Foarte greu. A mai compensat puțin pista de biciclete din Ungaria. Cu excepția unei porțiuni de vreo zece kilometri, am pedalat doar pe pista de biciclete foarte bine amenajată, marcată. Civilizație. Asta-i.
Am oprit din considerente de a-mi conserva energia, și așa ajunsă aproape la limită, la Debrețin. Un oraș frumos, curat, aranjat, cu piste de biciclete pe tot locul. Și cu o zonă pietonală pe bune. Nu cu o străduță, hai două, ca la noi. Întreg centrul e o pietonală. Acolo unde, sâmbătă seara, dar nu până târziu (civilizație, asta-i), artiști locali, trupe de muzică au câteva locuri unde pot să țină concerte în fața publicului. Și când zic muzică, chiar asta zic. Manelele nu-s muzică. Și când mă gândesc ce simplu ar fi să avem și noi, în România, locuri unde artiștii locali să poată să se facă auziți, cunoscuți. Însă cine mai are timp de artă, când maneaua e vârf de lance în „cultura” românească?
Nu știu cât o să mai pot să pedalez, așa, nerefăcut după două zile foarte grele care mi-au strâns trupul în menghină (noroc cu sufletul). Nu știu unde o să ajung. Însă am să fac tot ce pot să îmi continui călătoria, să duc la bun-sfârșit expediția. Nu doar pentru mine. Ci și pentru voi, cei care îmi sînteți aproape, cei care mi-ați scris, cei care mă urmăriți, cei care ați considerat că expediția asta merită sprijinul vostru. Și, da, și pentru animăluțele mele dragi, care mă așteaptă acasă și care au nevoie de mine.
Show must go on!
Cei care vreți să sprijiniți expediția „2000 de kilometri, de la Zalău, pe coasta nordică a Danemarcei, la Marea Nordului”, și, implicit să întindeți o mână de ajutor animalelor nimănui, o puteți face donând în contul de mai jos, cu mențiunea ”expediție”:
Mihai Calin Paval – RO53INGB0000999901462814, ING Bank
