Frig și multă umezeală. Așa a început etapa asta. Plus vânt, după ploaia zdravănă de peste noapte. Numai o etapă frumoasă nu se anunța. Și, totuși, a fost cea mai frumoasă de până acum. În prima parte, datorită muntelui și localităților de munte prin care am trecut.
Au nemții, în munții lor, o grămadă de campinguri. Toate semnalizate. Și toate pline de liniște, fără fumuri peste fumuri, fără grătaragii, fără manele la maxim, fără turat de motociclete enduro sau, mai rău, ATV-uri. De altfel, peste tot sînt semne că accesul motorizat e strict interzis. E mai mare plăcerea să vezi cât de îngrijite sînt pădurile lor. Și nu doar din punctul de vedere al campingurilor, dar n-am întâlnit nici măcar un camion care să transporte lemn tăiat. Pe același tip de drum, indiferent din care zonă de pădure din România ai fi, aproape că nu ai loc de câte camioane cu lemne tăiate trec pe lângă tine.
Despre localități e de spus că toate au pensiuni. Clădiri simple, fără parcări ori terase, dar cu foarte mult farmec. Și, atunci, cum să nu fie turismul dezvoltat?
Fără doar și poate, Germania e frumoasă. Chiar surprinzător de frumoasă. De ce surprinzător? Pentru că, atunci când vine vorba despre atracții turistice, Germania nu e prea des întâlnită în lista cu „acolo e de mers”.
Foarte frumoasă a fost etapa asta. Am coborât pantele pe care le-aș fi coborât, în mod normal, în viteză, cu frâna aproape permanent trasă. Ca să pot să văd mai bine, să mă umplu de locurile ăstea frumoase. Fără doar și poate, în Germania sigur am să mai vin.
Chiar și dacă ar fi fost doar prima parte a etapei, cea de pedalat, și tot aș fi zis că a fost cea mai frumosă. Apoi am oprit în Dresda.
E un oraș, s-ar putea zice, banal. Ca orice alt oraș, de altfel. Diferența dintre banal și frumos, în orice oraș, o face centrul vechi, cel istoric.
Deși am traversat Dresda (un oraș cu vreo 600.000 de locuitori), oricât m-am uitat în jur, n-am văzut mai nimic care să îmi spună că aș putea găsi ceva frumos.
După ce m-am cazat la un hostel, într-un vechi cămin muncitoresc, dar acum amenajat și plin de turiști, am ieșit în oraș. Mai mult așa, ca să nu zic că nu l-am văzut.
Dintr-o dată, parcă de nicăieri, am văzut o turlă foarte frumoasă. „Ce bine, măcar pot face o poză, două”, mi-am zis. Apoi, am trecut de clădirile noi (Dresda a fost bombardat puternic în cel de-al Doilea Război Mondial, și aproape toate clădirile au fost distruse complet), parcă am trecut într-o altă lume. Întâi mai timid, o clădire, o biserică. Însă, după ce am trecut de zona pietonală (modestă, de altfel), totul s-a schimbat. În fața mea a apărut cel mai frumos centru istoric pe care l-am văzut vreodată. Nu oraș, că Praga e, clar, cel mai frumos. Mă refer strict la centrul istoric.
În mintea mea se derula un film cu multe, multe imagini. Am încercat, de dragul celorlalte orașe, să nu fiu atât de categoric, să zic că atâta frumusețe ca în centrul istoric din Dresda n-am mai văzut.
„Ba nu, Praga e mai frumoasă”… „Nuuu, Dresda!”… „Cum, nici Roma?”… „Nu, Dresda!”… „Nici cetățile de la marea Adriatică, Kotor, Dubrovnik?”… „Nu. Dresda!”… „Nici Atena? Hai, mă”… „Nu. Dresda!”…
Și așa e. Centrul istoric din Dresda (mult, mult subevaluat și trecut cu vederea, atunci când e vorba despre atracții turistice) e cel mai frumos, cel puțin din punctul meu de vedere. Parcă cineva ar fi picta niște tablouri-capodopere, apoi le-a fi transformat în clădiri. E mai frumos decât cel din Roma sau Praga. De Viena nici măcar nu poate fi vorba, cred că dacă aș face un top, ar fi undeva pe ultimele locuri.
Aș putea scrie mult și bine. Însă mai zic doar atât: Centrul istoric din Dresda e o minunăție!
Nu mai scriu. Las pozele să vorbească de la sine. Am făcut o grămadă, iar atunci când a venit momentul să aleg pe care să le pun în reportaj, m-am hotărât foarte greu. E greu să ștergi poze care surprind atâta frumusețe.
Cât despre ce urmează de aici încolo, în ceea ce privește expediția…
