Nici măcar nu intrase în discuție să ajung cu bicicleta în Bratislava. Ar fi fost un ocol de vreo 100 de kilometri față de ruta aleasă odată de am intrat din Ungaria în Slovacia. Era destul de clar: tot în sus, către nord. Și, totuși, am schimbat total traseul. Așa am ajuns, deși nici prin cap nu mi-ar fi trecut înainte de a porni în expediție, în Bratislava.
Slovacia e, fără doar și poate, cel puțin din punctul de vedere al călătoriei ăsteia pe bicicletă, țara vânturilor. Nu a fost zi în care să nu fi bătut vântul din față. Și nu doar așa, ca o adiere, numai bine să creeze măcar o idee de răcoare, cu soarele torid deasupra. Nu, vântul a bătut, mai tot timpul, cu putere. Uneori chiar atât de tare, încât, atunci când mă opream din pedalat, în coborâre fiind, bicicleta se oprea în vreo 10, 15 metri. Evident, i-am tot zis câteva vântului. Da’ de unde să știe el limba română? El sufla doar în slovacă.
Nu mi-am făcut, deloc, probleme că urmează să intru cu bicicleta într-o capitală europeană. După expediția de anul trecut, când am ajuns în Atena, orice e posibil. Asta pentru că Atena, din punctul de vedere al circulației, e un haos. Iar pentru bicicliști (care nu-s, și mi-am dat seama de ce) e un calvar. Unul cu pericole la tot pasul. Așa că am intrat lejer în Bratislava.
Adevărul e că intrarea în capitala Slovaciei nu e deloc dificilă, nici chiar pentru bicicliști. Străzile sînt largi, bine semnalizate, traficul nu are deloc nesimțirea atât de specifică altor țări. Am vrut să zic România, dar mi-a spus mama că ar fi mai bine să nu mai fac comparații cu România. Că e și țara asta frumoasă. De frumoasă, da, România e foarte frumoasă. Chiar superbă. Și oriunde aș fi vorbesc frumos de ea. Însă, de prea multe ori, vorba unora, e păcat că e locuită de unii dintre români.
Am făcut repede cei vreo nouă kilometri de la intrarea în Bratislava, până în centru, pe strada Gunduličova, acolo unde am găsit un loc ieftin de cazare.
Am rezemat bicicleta de peretele clădirii, la numărul 8, apoi am sunt gazda. Mi-a dat ton de ocupat. Am zis că, sigur, a văzut că a oprit cineva în fața clădirii și vine încoace, să deschidă ușa.
Într-adevăr, văd o persoană care se îndrepta înspre intrarea clădirii. Un tip masiv, care avea brațele încărcate de tot felul de pungi cu alimente.
„Ce bine, ăsta aduce și de mâncare”, mi-a trecut prin minte. Ajuns la intrare, tipul mă măsoară cu privirea, apoi, tot zicând „Jo, jo…”, îmi face semn să intru în clădire. Deschide ușa, însă ocupat să dau jos bagajele de pe bicicletă, ușa se închide (ușă automată). Se întoarce tipul și deschide, din nou, ușa.
– Tu ești cel de la care am făcut rezervarea? Îl întreb.
– Jo, jo…, îmi răspunde, apoi mă invită, elegant, să îl urmez.
Îl urmez, ce era să fac. Urcăm în lift și apasă pentru etajul 2.
– Das ist mein haus, îmi spune în germană, neștiind o boabă de engleză. Nici chiar germană, în afară de propoziția asta, cum mi-am dat seama ulterior.
Deschide ușa apartamentului și mă invită înăuntru. Intru și rămân buimac. Era, evident, un apartament în care locuia cineva. Adică tipul masiv cu pungile în brațe. Îmi arată living-ul, apoi dormitorul.
„Bă, ăsta aici locuiește”, îmi spun. Și, atunci, care-i treaba, împărțim apartamentul?
„Ce țeapă am luat”, mă gândesc. Dar, asta e, am plătit deja, ce naiba să fac? Totuși, îl mai întreb o dată, cred că a patra oară:
– Dar eu, eu unde o să dorm, care-i camera mea?
– Das ist mein haus, răspunde namila de om. Și îmi arată să mă fac comod.
Mai între o dată:
– Bine, bine, eu unde dorm?
Cu o evidentă dezamăgire pe față, îmi spune în slovacă și prin semne că nu ăsta-i locul, să sun la proprietar. Dacă vreau.
Mi-am dat seama că omul mă privea mai mult decât prietenește, cu speranță chiar.
„Ahaaa…”, mi s-a aprins beculețul.
– Ooo, nu, mulțumesc, îi spun, apoi ies afară din apartament, cu tipul privind dezamăgit în urma mea.
Am rezolvat totul cu un telefon, încă unul adică, apoi am ieșit să văd Bratislava.
Așa, cum îl văzusem de pe bicicletă, nu mi s-a părut cine știe ce. Poate aveam așteptări prea mari. Oricum, am luat-o în direcția orașului istoric, a centrului vechi, că asta-i cam tot ce merită vizitat, indiferent de oraș. Restul sînt cartiere și nu mă interesează.
Frumoasă cetatea, frumoasă și zona pietonală, frumoase și clădirile istorice. Dar doar atât. Ceva parcă lipsea să pot zice, pe bune, că e un oraș frumos.
M-am întors oarecum dezamăgit către locul de cazare. Apoi, după ce am stabilit ruta pentru a doua zi, am ieșit, din nou, în oraș. Și am intrat în orașul istoric pe acolo pe unde ar fi trebuit să intru de prima oară. Acel sfert de centru vechi a fost exact ceea ce lipsea ca să pot zice că Bratislava e un oraș frumos. Și chiar este. Oricum, cu partea asta a centrului vechi adăugată celorlate bucăți, mi-a plăcut Bratislava. Chiar dacă e un oraș plin cu vârf de turiști, din cam toate colțurile lumii.
M-am întors zâmbind către locul de cazare. Mi-ar fi părut rău să plec cu o impresie greșită. Așa, pot să spun că e un oraș frumos, larg, e foarte ușor să te orientezi. Și nu e aglomerat, în ciuda numărului foarte mare de turiști. Clar, merită trecut pe traseul turistic al celor cărora le place să viziteze orașe.
Mâine va fi o etapă specială. Am emoții. Sper să fie totul așa cum îmi doresc.
***************
Dacă vreți să sprijiniți expediția „2000 de kilometri, de la Zalău, în Danemarca, la Marea Nordului”, și, implicit să întindeți o mână de ajutor animalelor nimănui, o puteți face donând în contul de mai jos, cu mențiunea ”expediție”:
Mihai Calin Paval – RO53INGB0000999901462814, ING Bank
