Parcă de nicăieri, o fetișcană blondă se apropie de mine, toată numai un zâmbet. Îmi întinde o carte poștală și îmi spune, în engleză: Să ai o zi frumoasă!
I-am mulțumit și i-am răspuns: Așa să fie! Să ai și tu o zi frumoasă!
Cartea asta poștală a fost, într-un moment mai… greu, o portiță pe care am deschis-o ca să fac să fie o zi frumoasă. Nu pentru că nu ar fi fost. Dar, la un moment dat, nu a prea fost. Sună puțin confuz ce spun, dar nu prea am cum să spun altfel.
Am rămas o zi în Viena. Nu pentru că aș fi vrut neapărat să o vizitez. O fi o capitală europeană titrată, fostă capitală imperială, dar, totuși, nu am avut tragerea de inimă necesară de a vizita orașul. Nu așa cum se întâmplă în orașele cetate, care au un farmec boem. Știu că o să se ofuscheze cei cu Viena în suflet, dar asta e. Orașului îi lipsește aerul boem. Ori nu e la vedere.
Viena e, pentru majoritatea oamenilor, o atracție turistică prin excelență. E un oraș impunător, frumos, are o măreție aparte, te copleșește, e plin de puncte turistice, clădiri superbe, arhitectură la superlativ. Dar, cel puțin pentru mine, lipsește farmecul boem, acel sentiment că orașul te primește cu brațele deschise.
Sigur, pentru cei care pozează în Viena, pe terase, cu un pahar de vin în mână, ținând degetul mic ridicat, semn de sorginte aristocrată, poate părea o blasfemie. Însă, neavând deloc porniri aristocrate, ca și cum m-aș trage din neamuri prietene cu împăratul Franz ori împărăteasa Sissi, asta e. Îmi asum.
Asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut Viena. Mi-a plăcut, chiar foarte mult. Dar doar atât, nimic care să mă facă să văd povestea. Deși am văzut una, însă nu în sensul bun. Totuși, mai zic o dată: Viena e un oraș frumos, foarte frumos, impunător, măreț. Dacă l-aș mai vizita o dată? Sigur nu.
Deci, am rămas o zi la Viena, din motive de reparații personale. Adică, mai pe șleau, să fac să nu îmi mai cadă capul de pe umeri. Nu, nu de la admirație, ci de la o stare de slăbiciune ceva mai acută, în urma pocinogului din prima zi a expediției, și care îmi mai dă încă de furcă. Câteva vitamine C, magneziu și ceva pastile pentru gât ar trebui să fie de ajuns să merg mai departe. Și merg mai departe. La mine e cam pe invers: cu cât e mai greu, cu atât pot mai mult.
Am vizitat nu doar partea turistică, cea care dă bine în poze, ci și partea nevizitată, în general. Mi-a plăcut foarte mult clădirea Universității din Viena, uriașă, foarte bine organizată, cu căminele studențești foarte aproape. La fel cum mi-a plăcut și piața-bazarul-locul de mâncat și băut dintre străzi, undeva la o oră de mers pe jos de centrul istoric. Are bazarul ăsta un farmec al lui, o poveste cu un aer boem. Cum poate să aibă farmec un loc de genul ăsta, așezat între străzi, nici măcar la vedere? Poate. Are viață. În loc doar să fi căscat ochii, ar fi trebuit să fac niște poze. N-am făcut, am zis că fac la întoarcere. Însă nu am mai venit pe acolo (o oră și jumătate, atâta e de mers pe jos), am luat metroul. Ca să nu îmi cadă capul de pe umeri.
Dincolo de aerul impunător, omniprezent în Viena istorică, mai este și altceva. Ceva legat de istorie. Însă nu de genul valsurilor imperiale, cu ținute care costau cât hrana pentru un an a unei familii de oameni simpli. Ci acea istorie ștearsă, de obicei, cu buretele. Asta s-a întâmplat la Palatul Schönbrunn.
Se zice că de asta merg turiștii în Viena, să vadă palatul. Am mers și eu. Pe jos. O oră și jumătate. Apoi am dat cu privirea de palat. Dacă aș fi fost un om normal, aș fi dat capul pe spate de admirație. Nu l-am dat. Dimpotrivă, m-a cam luat cu revoltă.
Palatul ăsta e dovada supremă a opulenței unora care s-au autointitulat, de-a lungul vremii, regi și împărați. Nimeni nu i-a ales, s-au numit ei între ei, în familie. De parcă țara, țările, oamenii le-ar fi aparținut de drept.
M-am uitat în jur, la palatul-mic-orășel unde își făceau veacul membrii familei imperiale și acoliții lor. Și mi-am dat seama de ce se revoltau, pe vremuri, oamenii simpli. Să creezi atâta opulență, folosindu-ți supușii pe post de obiecte de inventar, luându-le mai tot, ca să îți faci loc de joacă imperială, e strigător la ceruri. Aproape că m-a luat pe sus revolta. Da, știu, nu-s cu toate. Îmi asum „anormalitatea”, indiferent ce ar însemna.
Asta-i tot ce am văzut acolo? Sincer, arhitectural, palatul nu e frumos deloc. Că se simte greutatea imperială, că amprenta timpului e prezentă, da.
Și poate că m-aș fi enervat de-a dreptul. Însă mi-am adus aminte de cartea poștală pe care mi-a dat-o fetișcana blondă. Am tras aer în piept și mi-am zis: fă-te că nu vezi, îndreaptă-ți atenția doar către frumos. Și mi-am îndreptat-o înspre frumosul pe care l-am găsit în Viena.
„Scrie frumos”, îmi tot zice mama. Încerc să scriu doar frumos. Însă, înainte de toate, scriu sincer ceea ce simt, văd, aud, descopăr.
Mă bucur că am schimbat traseul expediției, acum trei zile, și am ales să văd Bratislava și Viena. Chiar dacă trebuie să recuperez distanța care s-a lungit simțitor. Oricum, dacă e să concluzionez, pot să spun din inimă: ce călătorie frumoasă! Și nu e doar a mea. E și a voastră, cei care sînteți alături de mine.
***************
Dacă vreți să sprijiniți expediția „2000 de kilometri, de la Zalău, în Danemarca, la Marea Nordului”, și, implicit să întindeți o mână de ajutor animalelor nimănui, o puteți face donând în contul de mai jos, cu mențiunea ”expediție”:
Mihai Calin Paval – RO53INGB0000999901462814, ING Bank
){kind=link}