Jurnal de expediție, pe bicicletă de la Zalău, la Atena – capitolul 15:  ”Romania? Bravo!” Un lac albastru, albastru. Servia, orașul de sub munte. Un castel pe stâncă

A fost o etapă ciudată, cu drumuri întortocheate, fără marcaje rutiere, de parcă aș fi fost în mijloc de nicăieri. Iar asta, culmea, din cauza autostrăzilor. Cum așa? Păi, au construit grecii atâtea autostrăzi, în toate direcțiile, unele înlocuind drumurile naționale, încât, dacă nu poți circula pe autostradă, e un adevărat labirint. Iar cu bicicleta, nu poți. Așa că tot demersul de a găsi drumul corect e ca un joc de strategie care se schimbă în funcție de locul unde ești.

Când eram în Ptolemaida, în orașul atât de îngrijit și frumos aranjat, cu zeci și zeci de terase, care se umplu seara de oameni relaxați și sociabili, mă tot întrebam: Oare oamenii ăștia unde lucrează? De unde au bani să stea în fiecare seară pe terase?

Am aflat răspunsul la scurt timp după ce am plecat din oraș. Kilometri după kilometri mărginiți de zone de extracție a cărbunelui, mine de suprafață, unde zeci și zeci de utilaje lucrează de zor. Cum, păi nu zice maica UE că e de caca să produci energie cu cărbune? Zice, dar zice pentru proști, pentru cei considerați vasali. Grecii (și nu doar ei), clar, nu-s proști, nici vasali supuși. Și se vede asta cu ochiul liber, evident, atunci când vrei să vezi. Altfel, mesteci de zor lozinci sonore și te dai cu fundul de pământ că din cauză la pârț (că-i de vită, că-i de om) se încălzește planeta. De la kerosenul cu care circulă zilnic, sutele de oficiali europeni, cu avioanele personale, întâlnindu-se la tot felul de mese rotunde de împărțit lumea în funcție da capitalul și interesul fiecăruia, sigur nu se poluează planeta. De la pârț, da.

Deci, pe autostradă cu bicicleta nu-i voie. Am luat-o pe drumuri mărginașe, unele nici măcar recunoscute de GPS (cel de pe telefon), ba printr-un fel de zone industriale închise, ba pe lângă tot felul de ferme unde, în afară de ceva tractoare, nici țipenie de om. Nu tu indicatoare, de niciun fel, ce să mai vorbesc de mașini. Doar câțiva câini care lătrau mirați de arătarea ciudată de pe șosea.

Au fost situații în care chiar nu mai știam încotro. Harta, fiind la scara mult prea mare, nu era de niciun folos. Harta online de pe telefon zicea că-s în mijloc de nicăieri. Și atunci am apelat la varianta ajutătoare, de multe ori, de altfel: întreabă un localnic.

Prima oară am intrat în curtea unui atelier auto pentru camioane. Nimeni, pustiu. Am mers pe cealaltă parte a drumului, acolo unde era un depozit mare de materiale de construcții. Am traversat curtea, apoi am intrat, cu casca de biciclist pe cap (nu intenționat, dar am și uitat că o am), într-o încăpere unde se vedea mișcare.

M-am dus către o femeie care nota ceva pe un caiet și am spus, simplu:

– Hello! Servia?

– Servia?, a repetat femeia, cu un ”S” altfel decât îl pronunțasem eu.

– Da. Apoi i-am întins telefonul, cu harta pe ecran și am întrebat, și prin viu grai și prin gesturi: Încotro?

Când i-am arătat unde voiam să ajung și a văzut numele orașului, femeia s-a emoționat vizibil și mi-a spus amestecând engleza cu greaca:

– Ooo, Servia e orașul meu… E frumos, acolo îmi sînt părinții, acolo am crescut… Servia. Îmi lipsește. Ce bine că mergeți acolo. O să vă placă.

Mi-a spus mult mai multe, dar doar atât am înțeles. În schimb i-am înțeles emoțiile într-atât încât m-am emoționat și eu. Ba chiar atunci când și-a pus mâna la piept, oftând, mi-am pus-o și eu.

Ca să fie cât mai clară încotro să o iau, și-a însoțit explicația verbală prin gesturi: la dreapta, apoi înainte, pe drumul principal, până la prima localitate. Apoi, o să apară un drum la stânga, în urcare. Pe acolo trebuie mers. Urmezi drumul principal, treci podul peste lac, apoi ajungi în Servia. De fiecare dată când pronunța ”Servia”, își punea mâna la piept.

Când am plecat de acolo, traversând curtea, femeia mi-a făcut cu mâna până când am ieșit din raza ei vizuală. Am plecat de acolo pedalând ușor. Gândul mi-a rămas la întâlnirea plină de emoție care a făcut ca doi oameni străini, care atunci s-au văzut pentru prima oară, să își fie aproape unul altuia.

Treaba asta cu întrebatul localnicilor, de când am ajuns în țări străine, a avut un element comun: toți, dar absolut toți, atunci când vedeau bicicleta încărcată cu bagaje, au avut același comportament: De unde veniți? România? Bravo! Și, sincer, m-am bucurat să aud ”România” asociată cu ”Bravo!”. Ba chiar m-am simțit mândru că, fără să îmi fi propus asta, am fost un fel de promotor al României.

Am ajuns fără probleme în prima localitate, apoi am urcat la stânga, printr-un sit arheologic întins. Când am ajuns în vârf, priveliștea m-a luat pe sus: ”Oau, ce frumos!”

Știam că trebuie traversat un lac mare, dar nu știam cât de frumos este. Și este. Un lac de un albastru turcoaz, mărginit de culmile munților.

Când am ajuns la pod, câteva mașini așteptau la semafor, circulația peste pod fiind restricționată, din cauza degradării podului pe unele porțiuni, trecerea făcându-se doar pe mijloc, doar într-un singur sens.

Ca să fiu sigur că ăsta-i podul cu pricina (deși era evident, dar, totuși…) am întrebat doi polițiști care verificau traficul. Le-am explicat ce și cum. Polițiștii, foarte amabili, stăpânind bine limba engleză, mi-au spus pe unde și cât mai am de mers, apoi s-au uitat la bicicleta încărcată cu bagaje:

– Să nu-mi spuneți că asta-i tot, fără mașină de asistență?

– Asta-i tot, am venit doar pe bicicletă.

– De unde?

– Din România.

– Nu se poate. Adică România… România?

– Da.

– Sînteți curajos. Și mie îmi place să merg cu bicicleta, dar chiar așa ceva nu aș fi făcut. Bravo! Chiar bravo! Așa ceva…

După ce am trecut peste superbul lac albastru, când am intrat în Servia, un oraș la poale de munte, am auzit, din nou: ”Bravo! Bravo!”

M-am uitat în jur, să văd de unde vine strigătul ăsta. La balconul unui bloc, o persoană mai în vârstă, care mă urmărise urcând panta, îmi făcea cu mâna, spunându-mi ”Bravo!”. I-am mulțumit prin gesturi. Apoi i-am spus, deși știam că nu avea cum să mă audă: Vin din România!  Și nu e vorba aici despre un patriotism de fațadă, nici de laudă, ci de un drag de România autentic pe care-l port întotdeauna cu mine.

Nu ăsta era traseul pe care-l alesesem, inițial, înainte de a porni în expediție. Dar mă bucur că am urmat ruta asta, deloc circulată de turiști străini. Nu pentru că aș avea ceva cu ei, nici nu se poate pune problema de așa ceva. Însă atunci când influența străinilor lipsește, fie ei și turiști de o zi, două, un sejur, localitățile își păstrează autenticitatea. Iar asta e un motiv de bucurie în plus, să cunosc Grecia autentică.

Servia a fost un oraș important al vechii Macedonii în perioada bizantină. Mărturie stă castelul construit pe stâncă, deasupra orașului de azi, undeva în anii 560 și 650. Ce se păstrează astăzi sînt rămășițele reconstrucțiilor majore care au avut loc în secolele 10 și 11.

Am lăsat bicicleta la locul de cazare, o pensiune la ieșirea din oraș, și am urcat pe munte. Nu doar pentru a vedea castelul, ci și pentru munte în sine. Cu stânci ascuțite, îți captează privirea încă de când intri în oraș. Și chiar dacă veneam după mulți kilometri de pedalat, pe o căldură ca de cuptor, nu aveam cum să stau și doar să privesc frumusețea de munte. Așa că l-am urcat. Foarte, foarte frumos. Și atât de multă liniște…

Castelul e destul de bine întreținut, aleea pe care o urmezi ca să ajungi acolo e făcută în așa fel încât să păstreze patina timpului, să fie cât mai apropiată de cum era în timpurile când castelul era plin de viață.

Și chiar dacă, cel puțin privindu-l de jos, de la baza stâncii, imaginea e superbă, totuși, nu are farmecul Castelului din Carpați (Cetatea Colț), din Retezat, de exemplu. Nu știu de ce, parcă îi lipsește povestea. Sus, deasupra castelului, pe munte, e altă treabă. Acolo povestea există, trebuie doar să privești în jur.

Una peste alta, traseul se stabilește, parcă, de la sine, iar tot ce fac eu e să îl urmez. Și, chiar dacă pare ciudat, e o surpriză și pentru mine, una foarte frumoasă. O Grecie autentică pe care o descopăr cu bucurie. Da, am urcat pante peste munți în fiecare zi, dar merită. Și pentru frumusețea urcușului în sine (chiar dacă uneori e foarte greu), dar și pentru frumusețea pe care o găsesc de-a lungul drumului. Dacă mai pot, după 15 etape și aproape 1200 de kilometri pedalați? Aș putea să nu pot, când e atât de frumos?

*********

Un sincer ”Mulțumesc” celor care au sprijnit, până acum, expediția și, implicit, campania de strângere de fonduri pentru adăpostul pentru câinii nimănui. Sprijin e nevoie, în continuare, așa că cei care vreți să fiți alături o puteți face donând (cu mențiunea Acropole) în contul:

Mihai Calin Paval – RO53INGB0000999901462814, ING Bank.


Susţine
   DONEAZà  
contribuind la promovarea unui altfel de jurnalism:

Asociaţia Reporter pur şi simplu
CIF: 27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank

Credem, sincer, că se poate face
jurnalism fără circ mediatic, de oricare ar fi acesta.
Un jurnalism care să promoveze frumosul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *