Știam că urmează trecerea peste munte, cu un urcuș susținut, de aproape 20 de kilometri. Știam că o să fie foarte cald, în etapa precedentă fuseseră 41 de grade Celsius. Și, totuși, când am pornit în cea de-a 15 etapă, n-am simțit niciun fel de neliniște ori stres, de niciun fel. Dimpotrivă. Pe măsură ce urcam pe munte, chiar după 1 kilometru și ceva de când pornisem, fiecare pantă mă umplea de bucurie, până și presiunea resimțită în picioare a devenit o senzație plăcută. Și nu doar datorită frumuseții muntelui. A mai fost ceva. Un fel de dialog fără cuvinte între mine și munte, între mine și natură, între mine și măreția din jur, înte mine și lumina care mă învăluia de sus, din cerul albastru, și lumina dinăuntru. Și asta a schimbat totul.
N-am conștientizat de la început asta, a fost doar o stare pe care nu mi-o explicam, dar care mă umplea de bucurie, făcându-mă să exclam des, foarte des: ce frumos!… Pentru că emoțiile au fost peste tot și toate. Le-am tradus doar atunci când am oprit, după ce am trecut de vârf, și am înregistrat un videoclip în care am simțit nevoia să le mulțumesc tuturor celor care mi-au trimis mesaje, m-au încurajat ori susținut financiar. Când am vrut să le mulțumesc celor din familia mea, cei care mi-au dat libertatea de a fi eu însumi, care și-au dat seama că nu pot fi altfel decât sînt, emoțiile mi-au așezat un nod în gât. Și am fost atât de bucuros că purtam ochelarii de soare… Și atunci a fost momentul în care filmul etapei s-a derulat înapoi, la primul kilometru de urcare peste munte, atunci când a început totul.
– Ce ne face pe noi, oamenii, să fim ceea ce sîntem?, am întrebat mai mult pentru mine, un fel de a-mi răsfoi lumea interioară.
Răspunsul a venit, însă, aievea. Dacă vi se pare prea mult, prea neverosimil, prea copilăresc, puteți să vă opriți aici cu cititul. Dacă nu…
– Voi, oamenii? Unii ar spune că faptele te fac ceea ce ești. Alții ar spune că felul în care te văd alții te face ceea ce ești. Unii ar spune că felul în care te vezi tu însuți. Unii ar spune că dorințele, visele. Unii ar spune că Dumnezeul dinăuntru.
– Tu ce spui?
– Eu nu spun. Eu tac.
– Ce e tăcerea?
– Calea către focul lăuntric.
– Ce e focul lăuntric, când se aprinde, ce îl întreține, cum știi că arde?
– Întrebându-te, întebându-mă e un semn că arde. Ce îl întreține? Iubirea.
– Și dacă iubești prea mult, ce se întâmplă? Poate să ardă focul lăuntric atât de intens încât să doară?
– Știi răspunsul. De ce mă mai întrebi?
– Ce e iubirea? Când apare? De ce? Așa sîntem făcuți, noi, oamenii?
– Așa e făcut tot ce e viu, nu doar voi, oamenii. Ai simțit bucurie când ai atins o stâncă, un copac, când te-ai întins pe spate în iarbă, când ai mângâiat un animal, când ai privit Luna? Totul e făcut din iubire. Nu există întâmplare în creație, totul apare din lumina iubirii. Tot.
– Ce e lumina?
– În niciun caz lipsa întunericului. Lumina nu poate exista fără întuneric. La fel cum nici întunericul nu poate exista fără lumină.
– E lumina un fel de ghid în întuneric?
– Nu, lumina doar îți arată calea. Tu poți să o urmezi, sau nu. Calea ți-o arată focul lăuntric numit iubire.
– De ce oamenii… Nu. E vorba despre mine. De ce fac eu ceea ce fac? De ce am plecat în expediția asta, de exemplu?
– Unele suflete nu pot fi închise în colivie.
– Adică în trup?
– Poți să îi spui și așa. Dar e mai mult de atât. Îți dau un exemplu. Dacă închizi o pasăre în colivie, ea nu își schimbă comportamentul. O să viseze întotdeauna că zboară liberă. Iar atunci când îi dechizi ușița coliviei, o să zboare. Nu poate altfel. Chemarea libertății e mult prea puternică.
– Păsările… Dar oamenii?
– Oamenii s-au obișnuit atât de mult cu confortul coliviei, încât, chiar dacă le deschizi ușița, o să refuze să zboare.
– Asta înseamnă că eu nu-s om?
– De câte ori ți s-a spus că ești ”nebun”, că nu ești om?
– De multe ori.
– Vezi? Tu nu ai nevoie să ți se deschidă ușița coliviei, pentru că nu ai acceptat-o niciodată, ai refuzat să intri. Chemarea libertății la tine e mult prea intensă.
– Ce e libertatea? Poate exista sufletul fără libertate?
– Tot ceea ce ține de suflet e iubire. Sufletele nu pot exista în lipsa libertății. Da, unii, când le vorbești despre suflet, o să strâmbe din nas, ba chiar o să îți demonstreze științific că nu există. La fel cum o să îți demonstreze că iubirea e doar rezultatul unei combinații chimice în organism. La fel cum o să îți demonstreze, tot științific, că Dumnezeu nu există.
– De ce vrea omul tot timpul să demonstreze ceva, lor înșiși ori altora?
– Pentru că nu știu să privească în jur. Nu știu să privească în jur nici cu ochii deschiși, nici cu ochii închiși. Au nevoie de ceva palpabil, de ceva de care să se agațe, care să îi facă să se simtă confortabili cu ei înșiși. Pentru că focul lor lăuntric nu arde. Totul se rezumă la 1+1=2.
– Ce înseamnă atunci când sufletul ți-o ia înainte și nu poți să faci altceva decât să îl urmezi?
– Înseamnă că focul lăuntric arde. Simți, simți cum arde și te face una cu cerul și pământul?
– Îl simt dintotdeauna.
*********
Cei care vreți să sprijiniți expediția și, implicit, să vă alăturați campaniei de strângere de fonduri pentru adăpostul pentru câinii nimănui, o puteți face donând (cu mențiunea Acropole) în contul:
Mihai Calin Paval – RO53INGB0000999901462814, ING Bank.
