Când am plecat de la unde dormisem peste noapte, undeva pe munte, chiar sub vârf, de m-a stors de energie până am ajuns acolo cu bicicleta, am găsit un scorpion în chiuveta de pe terasă. Eram gata să fac și eu chestia aia cu ”Ahoo! Ahoo! Ahoo!”, care a făcut valuri când a apărut filmul ”300”. Apoi mi-am zis: ”Stai, mă, că ăsta-i scorpion, nu spartan”. Așa că am început să fredonez piesa trupei Scorpions: ”Let me take you far away, you’d like a holiday…”, că tot e vorba de expediție pe bicicletă.
Am lăsat scorpionul în chiuvetă, și am plecat să văd orașul Galaxidi, construit pe un port natural dublu în partea de nord a Golfului Corint. Așa, ca o doză de energie înainte de încă o etapă călduroasă, foarte călduroasă.
N-am știut ce o să găsesc, deși îmi făcusem, oarecum, o idee, atunci când coborâsem, cu o seară înainte, cu gazda, cu mașina, pentru ceva de-ale gurii.
Am coborât panta foarte abruptă, am trecut pe sub un pod, apoi am intrat în orașul Galaxidi. Am făcut un ocol, așa, ca să îmi fac o idee de unde și până unde se întinde orașul. În timp ce pedalam, încet, am și uitat de ”cartografierea” pe care o aveam în minte acum doar câteva minute. Frumusețea locului e una de poveste. E imposibil să nu simți freamătul plăcut al mării, să nu îți fure privirea clădirile vechi ori micile ambarcațiuni acostate la țărm. Nu are cum să nu te îmbie la plimbare străduțele care par din altă lume, ori mica oază de verde de pe malul drept al mării. Și, totuși, oricât de nerăbdător aș fi fost să plec în explorare, m-am așezat pe o bancă, chiar lângă mare și am lăsat frumusețea locului să mă cuprindă. Și mi-am dat seama că n-aș mai fi vrut să plec. Dacă nu era expediția pe care să o duc la capăt, sigur aș fi rămas câteva zile acolo. Totul în jur îmi spunea: ”Nu pleca, nu pleca, o să vezi ce mult o să îți placă aici…”
Când m-am ridicat de pe bancă și m-am urcat pe bicicletă, să pedalez pe străduțele orașului, să îl descopăr dincolo de ceea ce se vedea din micul golf, eram, deja, de-al locului. Aveam senzația că aș mai fi fost, cândva, aici. Orașul mi se părea familiar, chiar dacă, până să ajung aici, habar n-aveam că există.
Orașul Galaxidi de azi este construit pe locul vechiului Haleion. Urme de locuire sunt vizibile încă din timpuri preistorice, cu apogeu în Perioada Eladică timpurie. Aici a fost descoperită o așezare geometrică fortificată (cca. 700 î.Hr.). În perioadele arhaică și clasică (secolele VII-IV î.Hr.) a fost dezvoltat centrul administrativ și religios. Se pare că în cca. 300 î.Hr., actualul sit a fost înconjurat de un zid de fortificație în perioada expansiunii puterii Ligii Etoliene. Haleion a înflorit de-a lungul perioadelor elenistică și romană până în secolul al II-lea d.Hr. Asta așa, ca un crîmpei de istorie.
Galaxidi e superb, clădirile având elemente arhitecturale deosebite, păstrând povestea vie pentru oricine îi urmează străduțele înguste, se plimbă pe malul mării, ori urcă pantele abrupte și stâncoase ale muntelui de lângă mare.
Am plecat după vreo oră și jumătate de cutreierat orașul. Dar așa aș fi rămas…
Munții m-au însoțit și în etapa asta, de-a lungul golfului. Și chiar dacă urcușul pe pantele nu foarte lungi, dar abrupte, sînt o piatră grea de încercare, atunci când afară soarele arde cu intensitate, iar aerul încins îți taie respirația, m-am bucurat de munte și de mare. Mai puțin către final, atunci când am simțit că pielea îmi ia foc. Și chiar dacă cerul a fost înnorat, cu nori negrii brăzdați de fulgere, soarele oprea norii de parcă ar fi vrut să vadă cât mai rezist.
”Hai, mă, un nor, măcar un nor, un picuț, 5 minute. Hai, mă, chiar așa, vă opriți înainte să ajungeți deasupra mea?”, vorbeam cu norii. Nu în gând, ci cu voce tare. Degeaba. Doar la finalul etapei, pe când să ajung în Marathias, norii s-au așezat paravan. ”Bine, mă, acuma, că am ajuns, ați venit și voi?”
Înainte de asta, însă, pe la mijlocul zilei, am oprit brusc, am parcat bicicleta sub un copac la marginea drumului, într-un fel de refugiu, apoi am coborât la mare. Am intrat în apă doar cu picioarele. Apoi am văzut un pește colorat sărind din apă. A fost de ajuns. Am urcat la bicicletă, am luat din bagaj ochelarii de scufundare, pe care i-am luat de acasă în caz că o să am timp și de mare, și m-am aruncat în apă, într-un fel de joacă de-a v-ați ascunselea cu peștii colorați.
După ce am ieșit la suprafață, cu un zâmbet larg pe față și apă sărată în gură (am zâmbit cu gura căscată chiar și sub apă), mi-am adus aminte de prima mea întâlnire cu marea, copil fiind.
”Du-te mare înapoi”, îi spuneam mării, fugind din fața valurilor, care mi se păreau că vor să mă ia cu ele în lumea lor.
”Du-te mare înapoi”, îi spuneam mării. Dar asta doar pentru că, atunci, mama era tot universul meu. Și nu aș fi lăsat pe nimeni și nimic să mă ia de lângă ea.
Acum, ajuns la marea cea albastră a Golfului Corint, n-am mai trimis marea înapoi. În schimb, mi-am agățat sufletul de un capăt de val și m-am aruncat în valuri.
Ia-mă, mare, înapoi,
regăsește-mă așa cum eram
copil fiind,
regăsește-te și tu în mine,
în emoțiile-mi amestecate
cu albastrul unduirilor tale.
Ia-mă, mare, înapoi,
și învață-mă despre
eternitate,
despre forma infinită
a apei tale,
să pot să te îmbrățișez
numărând valurile împreună,
unul ție,
unul mie.
Ia-mă, mare, înapoi,
și ghicește-mi sufletul
de dincolo de privire,
învăluie-mă cu șoaptele tale
prefăcute-n valuri
și cântă-mi cu voce de sirenă
până o să adormim
îmbrățișați,
două lumi într-una.
Ia-mă, mare, înapoi,
cu tot cu lumina-mi din privire,
cu versuri scrise-n palmă,
cu povești spuse și nespuse,
cu cioburi de sticlă adunate-n palmă,
cu vieți trăite demult,
cu vieți încă netrăite
cu tot ce-ți sînt,
cu tot ce-mi ești…
*********
Cei care vreți să sprijiniți expediția și, implicit, să vă alăturați campaniei de strângere de fonduri pentru adăpostul pentru câinii nimănui, o puteți face donând (cu mențiunea Acropole) în contul:
Mihai Calin Paval – RO53INGB0000999901462814, ING Bank.
