După ce am pedalat aproape toată partea nordică a Golfului Corint și mare parte din sudul golfului, pot să spun fără doar și poate că nordul e mult mai frumos. Nu doar datorită munților înalți, stâncoși, care se varsă în mare, ci poveștii care e la tot pasul: istorie, peisaje, natură, patina timpului în elementele de arhitectură ale construcțiilor, senzația că timpul se scurge mult mai încet. La care se adaugă aerul boem al locului, liniștea, lipsa agitației specifice turiștilor veniți pentru distracție. Și, da, prețurile la mâncare și cazare ceva mai mici decât în sud.
Partea sudică e, în majoritate, cum e, de exemplu, Selianitika, una a turiștilor. Asta și pentru că există o autostradă care leagă Atena de Patra (al treilea mare oraș din Grecia), așa că mașini sînt pretutindeni, fiind foarte ușor să ajungi la malul mării Golfului Corint.
Ca să ajungi de pe malul nordic pe cel sudic o poți face fie peste podul construit peste mare, cu regim de autostradă și taxe pe măsură, fie cu feribotul. Cu bicicleta nu e voie pe autostradă. Deci, feribot. Și ce bine că a fost așa, altfel, dacă puteam trece peste pod, și o făceam, nu ar fi fost la fel de frumos ca și cu feribotul. Așa, plutind peste mare, am putut să văd podul în toată splendoarea lui și să mă bucur de dansul vaporului pe valuri.
Dansul valurilor are un farmec aparte. Însă pentru unul care timp de 3 săptămâni a pedalat peste 1600 de kilometri, senzația de plutire e una mult mai intensă, un fel de beție a echilibrului care te face să zâmbești încontinuu.
Înainte să ajung la podul peste mare, am oprit în orașul Nafpaktos. Nu pentru că s-ar fi impus vreo pauză, etapa asta a fost una care mi s-a părut ușoară, chiar dacă soarele a ars cu putere, iar pante au au spus ”prezent!”, ca de fiecare dată.
Acuma, când mă refer la pante de urcat nu e despre urcușul în sine. Am urcat pante mult mai lungi și mai grele, și fără să simt că aș rămâne fără energie. Însă, pentru a funcționa la capacitate maximă, am nevoie de aer. Trupul poate, picioarele clar, sînt supereroi (cumva trebuia să le conving că pot orice, ca să nu mă lase a greu, de asta le-am zis așa). Însă atunci când briza mării și vântul se opresc, iar aerul devine nemișcat, cuptorul de afară e atât de intens încât aerul fierbinte îmi taie respirația. Iar fără să respir pe modul turbo, orice pantă e grea. Așa e la mine, dacă am aer suficient să răcească motorul intern (care e fierbinte chiar și în repaus), pot orice. Dacă nu, pot și așa, dar mult mai greu și mă chinui.
Deci, am oprit la Nafpaktos, pentru Portul Venețian. Nu foarte mare, dar superb. Poți să ”pierzi” mult timp acolo, și tot ți se pare că nu ai văzut destul. Orașul mai are și un castel venețian, sus, pe vârful dealului, dar acolo nu am mai fost, din lipsă de timp.
La castel nu am fost. Aș fi putut, timp aveam (oarecum), departe nu era deloc. Însă am zis că las pe altă dată. Deși asta cu ”altă dată” de obicei nu mai e. Totuși, a, lăsat pe altă dată. Cine știe?
Portul Venețian, însă, l-am explorat, atât cât se poate. Și dinspre uscat, dar și dinspre mare. Și pot să spun că parcă nu e același lucru, văzut din două perspective.
Dinspre oraș pare mai mult un fel de monument istoric de vizitat. Și este vizitat de multă lume, mai ales că terasele sînt la doi pași de zidul Portului. Am stat o grămadă de timp până când am reușit, în sfârșit, să fac o poză fără ca să fie prea mulți turișți în cadru. Până la urmă, nu am venit pentru turiști, nu?
Am trecut în cealaltă parte a zidului mai mult așa, ca o plimbare. Însă văzut de acolo, dinspre mare, Portul e un adevărat zid de apărare. Și de abia atunci îți dai seama de ce a fost construit. Mai ales că, în spatele zidului, sus, pe deal, se vede castelul, acolo de unde cei care locuiau în interiorul castelului aveau o vizibilitate excelentă asupra tot ceea ce venea dinspre mare.
În legendele grecești, Nafpaktos (Ναύπακτος) este locul în care Heraclizii (Heraclidae) au construit o flotă pentru a invada peninsula Peloponez. Cine au fost Heraclizii? Un grup de regi dorieni care au cucerit regatele peloponeziene Micene, Sparta și Argos. Conform tradiției literare din mitologia greacă, ei pretindeau dreptul de a domni prin strămoșul lor. Cine au fost Dorienii? Unul dintre cele patru grupuri etnice majore în care s-au împărțit elenii (sau grecii) din Grecia clasică, împreună cu eolienii, aheii și ionienii.
Dar, gata cu istoria. Una peste alta, Nafpaktos trebuie să fie pe lista de vacanță a oricui ajunge în partea asta de lume. Nu e la fel de ”de poveste” și nici de boem ca Galaxidi (localitatea mea preferată din toată expediția asta), dar are farmec, fără doar și poate. Cât despre ofertele specifice turiștilor, are o mulțime, la alegere pentru fiecare în parte.
După ce am coborât de pe feribot, era destul de clar care era drumul de urmat. La început. Apoi, pentru că aproape că nu au mai rămas drumuri care să nu fie autostrăzi, a urmat un mic joc de-a ”găsește drumul cel bun”. L-am găsit repede.
E frumoasă și partea sudică. Nu are același farmec ca nordul gofului, dar când drumul te duce pe lângă mare, iar privirea mai poate să ți se agațe de munți, nu are cum să nu fie frumos.
Sînt trei săptămâni de când am plecat de acasă pe bicicletă. Trei săptămâni în care am traversat patru țări: România, Serbia, Macedonia de Nord și Grecia. Mai este puțin și ajung la final. Și nu este zi în care să nu îmi spun: ce călătorie, ce expediție incredibilă! Mai este o săptămână din călătoria de aproape 2000 de kilometri pe bicicletă. Pare mult, dar e atât de puțin! Pare puțin, dar e atât de mult!
*********
Cei care vreți să sprijiniți expediția și, implicit, să vă alăturați campaniei de strângere de fonduri pentru adăpostul pentru câinii nimănui, o puteți face donând (cu mențiunea Acropole) în contul:
Mihai Calin Paval – RO53INGB0000999901462814, ING Bank.
