Jurnal de expediție, pe bicicletă de la Zalău, la Atena – capitolul 20: Unul din cele mai frumoase drumuri făcute pe bicicletă. Peștera anticilor Heraclizi. A te plăcea așa cum ești e o virtute

După ce, în etapa trecută, am fost oarecum dezamăgit de partea sudică a Golfului Corint (în comparație cu partea nordică), în etapa asta am avut o surpriză. Una care a apărut atunci când deja îmi spuneam: ”Cam gata cu partea frumoasă a golfului…”. Asta din cauză că zona de pedalat între Selianitika și, apoi, Aegion, fix asta anunțau – o etapă de rutină, una pe care să o faci cât mai repede, ca să scapi de ea. Nimic deosebit, cele două orășele păreau monotone, gri, iar între ele un fel de zonă industrială, cu mult praf, agitație, nimic care te facă să te bucuri de călătorie. Însă, pe când mă pregăteam de câteva ore de pedalat doar ca să acopăr distanță până la locul de cazare, după ce am trecut de Aegion, totul s-a schimbat. De parcă aș fi trecut dintr-o lume în alta. Iar ”griul” dezamăgitor de până atunci s-a transformat într-o poveste plină de culoare, soare și lumină.  

Am pedalat peste 20 de kilometri pe lângă o mare incredibil de albastră. Și când zic pe lângă mare, chiar asta înseamnă. Chiar lângă drum, la 2, 3 metri, marea, cu plaje înguste, sălbatice, pe care aproape că nu vedeai picior de om.

M-am bucurat de fiecare kilometru în care am fost însoțit de mare. Ba chiar am făcut o pauză pe una din plajele sălbatice, chiar lângă drum, pe care o văzusem mai mult cu coada ochiului. Am oprit și am coborât cu bicicleta pe plajă, privind marea incredibil de frumoasă și liniștită. N-am rezistat chemării, și pentru vreo oră și jumătate am fost în mare, în cea mai mare parte sub apă, urmărind peștii. Niște pești care păreau că nu-s, până când i-am simțit pe lângă picioare. Evident, mi-am pus ochelarii de scufundare pe ochi și am intrat în lumea peștilor.

În apă a fost superb. La ieșire, la fel ca la intrare, cei câțiva metri de pietriș au fost ca și când aș fi umblat pe cărbuni aprinși. Foarte, foarte fierbinte, imposibil de stat pe loc mai mult de câteva secunde. Acolo, la marginea plajei, m-am așezat pe ceea ce cândva a fost terasa unei case de vacanțe. Construită deloc luxos, ba chiar parcă rudimentar, casa asta e altfel, are un farmec care te face să vrei să rămâi acolo. Și, sincer, mă văd locuind acolo. Cine știe…

Pauza asta a fost de parcă aș fi intrat în povestea unei cărți pe care o citeam pe nerăsuflate. Și, de fapt, toată călătoria de până acum exact așa a fost, ca și când aș citi și, în același timp, aș scrie o carte foarte, foarte frumoasă, care mă face să nu o pot lăsa din mână.

Absolut superb drumul. Chiar și trecerea prin cele câteva localități de lângă mare a fost superbă. Casele, multe nelocuite, probabil case de vacanță, sînt construite chiar lângă mare. Cei de pe o parte a drumului au marea chiar la ieșirea din casă. Adică, deschid ușa din spatele casei, iar la doi metri e marea. Cei de pe cealaltă parte, au tot timpul marea în față, o văd de pe geam, dincolo de drum. Și e atât de albastră marea aici, încât să o privești doar, chiar și fără să intri în apă, e ca o terapie.

Derveni, Lygia, Stomio sînt niște localități atât de frumos așezate de-a lungul mării, încât îți vine să te muți acolo. Și dacă mai pui la socoteală că la vreo 100, 200 de metri în partea opusă mării sînt munții, ce poți să mai zici?

Pe partea drumului dinspre mare sînt construite trepte care te duc direct în apă. Tot acolo sînt bănci așezate la un pas de mare, lângă copaci, unde poți să stai și să tot stai și să privești valurile. O terapie cu albastrul mării și cântecul valurilor. Și totul e învăluit de o simplitate fermecătoare.

Mi-a plăcut atât de mult drumul pe lângă mare, încât mi-a părut rău când s-a terminat etapa. Mai că îmi venea să merg mai departe. Ori să mă întorc pe unde am venit. N-am făcut nici una, nici alta. Mâine o să fie la fel, sînt sigur de asta. Și de abia aștept etapa următoare.

Au fost și părți în care drumul se despărțea de mare, trecând pe lângă pereți stâncoși. Într-una din părțile astea de drum, am oprit brusc, după ce am trecut pe lângă un perete stâncos, ciudat. Am lăsat bicicleta la marginea drumului și m-am întors din drum, pe jos, până lângă stâncă. Acolo, nu foarte sus, am văzut un fel de peșteră, ca o ușă în perete, pe care nu am văzut-o când am trecut pe lângă ea. Am știut, însă, că e acolo. Și am știut că acea intrare în stâncă are ceva special. De aceea am oprit brusc și m-am întors.

De abia după ce am plecat mai departe am văzut o pancartă, la marginea drumului, pe care scria: Peșterile Heraclizilor (Heraclides, Heracleides, Herakleides sau Ἡρακλείδης – greacă). Dar deja știam asta. Știam pentru că în cele câteva minute petrecute lângă stâncă, am intrat, încă dinainte de a ajunge lângă ușa săpată în perete, la vreo 3 metri înălțime, într-o altă lume. Una a imaginației, însă atât de intensă, încât am simțit-o aievea. În cele câteva minute în care am stat în cenușa din fața stâncii stâncă, în ceea ce a mai rămas din vegetația arsă în ceva incendiu, atât jos, cât și deasupra stâncii, cenușa a fost un liant între real și lumea pe care am simțit-o aievea.

– De ce ești aici?

– Sînt într-o călătorie.

– De ce?

– Așa am simțit să fac, să văd lumea de aproape, să mă descopăr, să mă redescopăr, să văd lumea de dincolo de lumea care se vede doar cu ochii.

– Hmmm… Asta pare o provocare demnă de lumea noastră, a Heraclizilor. Știi cine sîntem noi, Heraclizii?

– Mitologia greacă spune că sînteți descendenți de-ai lui Hercule.

– În lumea ta, acolo de unde vii, există oameni asemeni lui Hercule?

– Îmi place să cred că da. Dar nu-s semizei, doar oameni care vor să fie mai mult decât li se spune că pot să fie.

– Dar nu-s toți oamenii așa?

– Nu. Oamenii, în general, își trăiesc viața conform unui tipar social ”în rând cu lumea”.

– Tu de ce nu ești în rând cu lumea?

– Am încercat. Dar mi-am dat seama că dacă aș face asta, n-aș mai fi eu. Și totul în dezvoltarea ca om, ca ființă înzestrată cu suflet (ori cel puțin eu așa cred), pornește de la a fi tu însuți, indiferent de cum te-ar percepe ceilalți. Și știi ce? Cea mai grea încercare la care e supus omul, cel care trăiește în societate, e să rămână el însuși. A fi tu însuți e un act de curaj.

– De ce ar conta cum te văd ceilalți?

– Pentru cei cu suflet nu contează, chiar deloc. Ei se plac așa cum sînt. Pentru ceilalți – ”homo socialus”, contează atât de mult, încât își creează o imagine falsă, doar ca să fie pe placul lumii, să li se acorde atenția după care tânjesc. În lumea modernă, imaginea socială e cea mai importantă. Oamenii pierd foarte mult timp construindu-și o imagine virtuală, una care să dea bine în societate, în loc să se uite la ei, cei adevărați. Și să se placă așa cum sînt.

– Vanitatea, aroganța, narcisismul i-au distrus inclusiv pe zei. Oamenii nu își dau seama de asta?

– Unii, da. Dar atenția publică după care tânjesc e mai importantă. Ajung să creadă și ei că imaginea pe care și-o construiesc virtual e cea reală. Iar sinceritatea e înlocuită cu ipocrizia.

– Mai există virtute? Mai există oameni frumoși?

– Da. Iubirea e o virtute, cea mai importantă. Și, da, mai există oameni frumoși. Îi recunoști pentru că își poartă sufletul la vedere. Oamenii ăștia sînt toți Hercule. Ei sînt cei care fac ca lumea să fie frumoasă.

– Ei sînt cei care fac ca lumea să fie frumoasă…, am auzit ecoul amestecându-mi-se cu pașii, în timp ce mă îndepărtam de peștera Heraclizilor.

Am plecat de la ușa săpată în stâncă, cu tot cu poveste. Seara, după ce am ajuns la destinație, m-am așezat lângă mare, lângă valurile înspumate și am privit cerul apusului de soare. Lumea e atât de frumoasă, chiar și lucrurile care par banale. Asta dacă privești în jur și altfel, nu doar cu ochii.

*********

Cei care vreți să sprijiniți expediția și, implicit, să vă alăturați campaniei de strângere de fonduri pentru adăpostul pentru câinii nimănui, o puteți face donând (cu mențiunea Acropole) în contul:

Mihai Calin Paval – RO53INGB0000999901462814, ING Bank.


  1. Draga Calin,
    Urmarind imaginile minunate si graitoare, citind cuvintele prin care iti exprimi trairile, simt ca fac si eu aceasta calatorie alaturi de tine, desi conexiunea este doar printr-o pagina virtuala. Reusesti sa exprimi, atat de simplu si pur, trairile unui calator care-si urmeaza inima… Cu totii am avea de invatat abandonul si increderea in viata, daruirea si trairea momentului prezent – asa cum este el. Calatorind virtual alaturi de tine de la Zalau spre Atena am inceput sa simt cum este sa traiesti cu adevarat clipa… Acum mai mult decat pana acum Grecia este si va fi pentru mine un tinut sacru, un loc special in care ma simt conectata la sufletul meu.
    Multumesc!
    Dora

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *