Jurnal de expediție, pe bicicletă de la Zalău, la Atena – capitolul 22: Final? Nu există final, chiar dacă expediția a ajuns la capătul ei. Călătoria continuă. Destinația? Depinde de cum se așterne praful de vise peste suflet

Nici nu mi-am dat seama când am ajuns în Atena, un oraș aglomerat, zgomotos și agitat. Nu mi-am dat seama nici când am ajuns la Acropole, așteptând la coadă să iau bilet (scump, 20 de euro). Priveam totul în jur de parcă nu ar fi real. Nu pentru că ar fi fost cine știe ce extraordinar. Sufletul meu a rămas agățat de incredibila călătorie care m-a adus aici. A rămas agățat de fiecare zi, de fiecare etapă. Și dacă e să mă întrebi ce mi-a plăcut cel mai mult, o să îți spun simplu: călătoria.

Aș fi putut ajunge chiar și pe Lună, și tot călătoria ar fi fost cea care să conteze, să însemne cel mai mult. Fiecare zi a fost o altă lume, una în permanentă mișcare, derulând trăirile una după alta, ca pe niște file de carte. O carte scrisă, în primul rând, cu sufletul. N-ar fi avut cum să fie altfel. Sufletul mi-a luat-o înainte și tot ce am putut să fac a fost să îl urmez.

Nu, nu există final, atâta timp cât ai vise, atâta timp cât îți dorești să îți trăiești viața cât mai frumos cu putință. Atât cât e să fie. Nu durata unui vis e cea care face ca visul să fie frumos, ci intensitatea trăirii. Și indiferent cât de ireal, fantastic ori greu de împlinit ar părea visul, dacă îți urmezi sufletul, sigur o să te ducă pe urmele visului, transformându-l în realitate.

Visul meu nu a fost niciodată destinația, chiar dacă acestei destinații i-am dat un nume. Călătoria, asta a fost lumina care mi-a arătat calea către praful de vise care se s-a așternut și s-a tot așternut câțiva ani, apoi din praful de stele a creat o altă lume. Una pe care am descoperit-o privind în jur și privindu-mă pe mine însumi trăind fiecare moment cât mai frumos și intens cu putință.

Când am pornit în ultima etapă, a 22-a, după 24 de zile de când am plecat de acasă, nu m-am gândit că ajung la capătul expediției. Pur și simplu am luat-o ca pe o altă aventură a călătoriei incredibile care mi-a deschis larg ferestrele către lume.

În prima parte a ultimei etape, am privit albastrul superb al mării de o parte, și munții stâncoși, de cealaltă, însoțindu-mă, însoțindu-i. Am făcut schimb de sclipiri cu razele soarelui – ele jucându-se în albastrul mării, eu transformându-mi bicicleta într-o navă spațială, care poate să mă ducă orinde vreau. Cu ce fel de combustibil funcționează nava mea spațială? Cu vise. Nu are comenzi, de niciun fel. E de ajuns sufletul. Așa cum făceam când eram copil, iarna, când îmi imaginam că sania e o navă spațială. Atunci priveam Luna cu ochii mari și mă vedeam călătorind către ea, dându-i ocol, descoperindu-i frumusețile, și cele cu lumină și cele din partea întunecată. Acum, copilul dinăuntru a preluat, din nou, frâiele imaginației, iar bicicleta mea simplă a devenit o superbă navă spațială. Iar faptul că zburam atât de aproape de pământ era pentru că voiam să mai ascult muzica mării încă o zi, înainte să mă despart de ea.

A doua parte a însemnat stres, mult stres. Așa că am renunțat la nava care să mă ducă printre stele. Nu era locul pentru zbor, nici măcar unul aparținând visării.

După ce am pedalat minute în șir printr-un șantier naval, mare și întins cât un oraș, am dat de drumul (un fel de autostradă, singura cale de acces) către Atena, și totul s-a schimbat. Sute și sute de mașini circulând cu viteză, trecând de pe o bandă pe alta, un real pericol pentru orice nu e pe patru roți. Ca biciclist, oricât de largă ar fi banda laterală, atunci când mergi către Atena, 20 de kilometri par 1000.

Când ajungi în oraș, haosul e cel care face legea. De altfel, orașul e o junglă urbană, dar nu în sensul bun. Nu are nimic din frumusețea Greciei descoperite până atunci. Străzi înghesuite, mirosind a urină, (și vorbesc despre centrul orașului), un talmeș-balmeș care nu îți face nicio trimitere către gloria civilizației ateniene de altădată.

Când am ajuns la locul de cazare, în mijlocul Atenei, nu am simțit nimic care să mă bucure. Poate și pentru că eram la capăt de călătorie. Poate și pentru că ultima parte a etapei nu a avut nimic din farmecul celorlalte. Poate și pentru că îmi doream să nu se fi terminat, iar expediția să continue.

Am lăsat bicicleta la hotel (am primit o reducere foarte mare de la booking), și am plecat să văd orașul. Am ajuns, deși nu-mi propusesem asta, și la Acropole, punctul final al expediției. Și iar m-am simțit pierdut. Nici măcar nu pot să scriu despre asta. Pur și simplu îmi lipsesc cuvintele, nu mi le mai găsesc.

De obicei termin de scris capitolul noaptea, pe la ora 1. De data asta am lăsat capitolul neterminat. M-am simțit de parcă aș fi pierdut în spațiu, de parcă aș fi rătăcit în timp.

M-am trezit dimineața, fără a-mi mai pregăti bagajele și a le pune pe bicicletă. Și iar m-am simțit oarecum pierdut. Și parcă chiar și a scrie mi se pare ”departe”.

Expediția a ajuns la final. Călătoria, nu. Călătoria continuă. Destinația? Depinde de cum se așterne praful de vise peste suflet.

*********

Mulțumesc celor care mi-au trimis mesaje, încurajări și celor care au sprijinit expediția și, implicit, adăpostul pentru câinii nimănui.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *