– Bună ziua, l-am interpelat pe paznicul de la supermarketul din Hațeg. Aveți camere de bicicletă?
– Nu, nu avem.
– Dar am văzut că este o bicicletă expusă.
– Bicicletă avem, camere nu.
– Și atunci, unde pot să găsesc camere de bicicletă?
– Cum ieșiți din magazin, o luați la stânga și mergeți la piață, la ruși. Ei au de toate mărimile. Sigur găsiți.
I-am mulțumit frumos și am luat-o în direcția indicată, apoi am ajuns la ruși. Ce îmi place că s-a păstrat asta, cu rușii de la piață, deși nu-s ruși, ci basarabeni. Oricum, asta cu ”la ruși”, la piață, e ca păstrarea peretarelor la casele de la țară, un crâmpei de istorie care dă farmec vieții cotidiene, unde totul e pe repede înainte și totul e la un clic distanță.
– Da, poftiți, cu ce vă servesc?, mă întâmpină ”rusul”, după ce am intrat în micul lui magazin de la piață.
– O cameră de bicicletă.
– De care? Că avem de toate.
Am vrut să îi spun că nu contează de care, că, oricum, o să o tai și o să o folosesc la sistemul de prindere al genții de ghidon. Dar m-am simțit de parcă i-aș fi desconsiderat marfa, iar omul mă privea amabil, așteptând un răspuns.
– De 28 de inchi.
– Avem, sigur că avem. De toate felurile și de toate mărimile.
Am luat camera și m-am întors la bicicleta parcată în fața unei bănci în parc. Am desfăcut suportul de prindere a genții de ghidon și, după ce am tăiat din cameră câteva bucăți, atent măsurate, am așezat totul la loc. Apoi am strâns holzșuruburile. Toate bune, doar un holzșurub făcea pe al naibii. Adică se învârtea în gol, iar asta însemna că iar o să se bălăngăne geanta ca un liliac bleg. Nu-i nimic, am zis, îl scot și pun în locul lui un altul, pe care îl cumpărasem în urmă cu două zile din Teiuș.
Ee, treaba nu-i oablă, dacă nu-i oablă. Iar în cazul ăsta nu a fost. Holzșurubul nu voia să iasă, deși era destrâns complet. Aș fi putut să desfac tot ansamblul și să scot așa drăcovenia de holzșurub. Dar, nu… de ce să nu te complici, când poți să te complici. Acuma, în apărarea mea, tocmai îmi dădusem unghia de la degetul mare peste cap, când am forțat suportul pentru a-l pune la locul lui, și mă durea degetul al naibii de tare. Și chiar nu mai aveam chef de așa ceva.
”Ha, acum ar fi fost bună o șurubelniță cu vârf magnetic”, mi-am zis, în timp ce mă uitam la sculele întinse pe jos. N-aveam, așa că mi-am zis că în loc de magnet, o să folosesc lipiciul pe post de magnet. Am luat poxipolul din geantă, am băgat șurubelnița în maglavaisul lipicios, apoi am înfipt-o în capul holzșurubului. Am zis că face priză într-un minut, două, și scot drăcovenia fără probleme. Nici vorbă, în afară de faptul că mi-am lipit buricul degetului mare de cel arătător, nimic.
Nu-i bai, am trecut la faza a doua. Adică, dacă de vorbă bună nu vrea, recurg la varinata ”și dă-i, și dă-i, scutur-o până iese”. Ca un om cu scaun la cap, am defăcut bagajele de pe bicicletă, apoi am ridicat-o cu roata din spate sus, și cea din față, jos. Apoi am scuturat bicicleta, sperând că o să cadă holzșurubul. Însă oricât am scuturat bicicleta, nu s-a întâmplat nimic. Holzșurubul era mai căpos ca un căpos ”de meserie”. Singurul lucru rezultat din toată treaba asta că se uitau oamenii cu ochii mari la spectacolul absurd desfășurat în parcul central, ceva de genul ”no, fii atent la ăsta, nu cred că-i cu toate la cap…”
Faza a treia, cea mai firească, ar fi trebuit să fie prima. Am desfăcut ansamblul, am scos holzșurubul și am pus totul la loc. Faza asta a durat vreo 5 minute. Până atunci, însă, am pierdut o oră și ceva reinventând roata.
Am pornit la drum, bucuros că ”mămăliga lui de geantă” stă cum trebuie. Apoi, după câțiva kilometri a început urcușul. Vreo 30 de kilometri de urcuș, cu trafic destul de mare și cu porțiuni de drum cu criblură de se scutura bicicleta de zici că era apucată. Și nu doar bicicleta, ci și eu, și numai fundul meu știe cât a îndurat țopăind pe drumul acela. Asta, așa, că nu era de ajuns urcușul în sine.
Aș fi vrut să opresc la Sarmisegetusa, la o plăcintă, dar după atâta scutureală, parcă mi-a trecut pofta, care mă ținea de vreo două zile. Am renunțat la plăcintă și i-am dat bătaie, urcând kilometri după kilometri, cu piciorul Spidersuperman crâcnind din când în când. Care e piciorul Spidersuperman? Stângul, cel care îmi dăduse de înțeles, înainte cu o zi, cum că ar vrea să fie supererou, fiindcă merită, după ce l-am forțat peste măsură în prima etapă.
Când am ajuns în vârf a fost o surpriză. La propriu. Știam că vârful e după Bucova (doar mai fusesem pe acolo de două ori în turnee pe bicicletă). Da, dar acum urcam din cealaltă parte. Așa că vârful chiar a fost o surpriză. Una foarte plăcută. Și cum să nu fie, când ești pregătit pentru încă vreo 5, 6 kilometri de urcare, și, brusc, vezi că ai ajuns în vârf?
Acolo, în vârf, deasupra drumului, am dat peste Via Transilvanica. Și, sincer, m-am bucurat foarte tare. Via e rodul muncii unor oameni faini, și ei cu sufletul luând-o mereu înainte, la fel ca mine. Și e frumos să te întâlnești cu oameni la fel ca tine, chiar dacă nu neapărat față în față, ci doar cu urme ale trecerii lor prin viață.
Coborărea a fost o plăcere. Nu doar datorită pauzei dată picioarelor, dar și lumilor de la margine de drum care se derulau una după alta, ca niște povești. Lumile ăstea nu se văd din mașină. De pe bicicletă, da, iar trecerea prin lumile aflate în derulare e una palpabilă, plină de farmec. Niște lumi în care oamenii își vedeau de viața lor, iar eu, călătorul, treceam pe acolo ca un fel de spectator, uneori invizibil, alteori privit cu mirare.
Am oprit, într-un final, după 94 de kilometri, la Oțelul Roșu. Am găsit cazare ieftină, la Complexul Turistic Gura Jgheabului. Am descărcat bagajele, sub privirile curioase ale unui câine mare cât toate zilele, apoi stomacul a dat semnalul: ”Mi-e foame!”
Mâncare foarte bună, foarte multe feluri apetisante, cu prețuri deloc umflate, am găsit la restaurantul La Strada. Am mâncat cu poftă, apoi, pe când mergeam către locul de cazare, mă gândeam la ce o să mănânc a doua zi, la micul dejun. Iar asta în condițiile în care nu mănânc, de felul meu, la micul dejun. De data asta, de abia așteptam să merg, din nou, la La Strada, să mai mănânc din preparatele lor, așa, de poftă.
*******
Expediția asta nu e doar despre călătoria în sine, ci e și o campanie de strângere de fonduri pentru un adăpost pentru câinii nimănui. Așa că, dacă vreți să susțineți campania, și, implicit, adăpostul pentru căței, o puteți face donând (cu mențiunea Acropole) în contul:
Mihai Calin Paval – RO53INGB0000999901462814, ING Bank.
