Jurnal de expediție, pe bicicletă de la Zalău, la Atena – capitolul 6: O nouă‚ țară, un nou început – Serbia. Pe lângă Dunăre, șerpuind odată cu drumul printr-o altfel de lume

După 5 zile de tras la greu ar fi fost foarte bună o pauză. Însă, pentru că nu ști niciodată ce urmează, am zis că e mai bine să îmi las loc de pauză acolo unde nu o să se poată altfel.

Traficul dinspre Orșova către Porțile de Fier, acolo pe unde se trece granița, e infernal. Mașini după mașini, TIR-uri după TIR-uri, toate în viteză, de zici că zilele stau să se termine dintr-un moment în altul, iar ei, șoferii, nu și-au făcut norma la depășit. Și să vezi tu senzație când te depășește un camionoc în tunel. Zici că pică tunelul pe tine. Nici nu ști ce să faci, să accelerezi, ca să scapi de acolo, ori să oprești până trece hardughia motorizată?

Am oprit o singură dată, ca să privesc Dunărea, de aici, din România. Am fost în 11 turnee cu bicicleta prin țară, și văzând-o de aproape mi-a devenit dragă. Știu, pare un clișeu, dar nu e.

Când am ajuns la graniță, un codoc de mașini, cred că aproape 1 kilometru. Asta, probabil, pentru că a sâmbătă, începutul minivacanței pentru bugetari. Eu, sincer, nu o prea înțeleg pe asta, cum adică vacanță doar pentru bugetari? Ceilalți ce au, sau ce nu au?

– Bună ziua, mă opresc lângă un polițist de frontieră. Până acolo e coada? Oare n-aș putea să trec înainte?

– Cu bicicleta? Cum să nu, doar nu sînteți mașină. Strecurați-vă, doar nu o să stați la coadă. Să aveți grijă pe drum!

Am luat-o, deci, înainte și m-am așezat în rând după vreo 4 mașini. Când ajung la ghișeu, întind buletinul. Polițistul se uită la mine, apoi la bicicletă:

– Cu bicicleta? Unde mergeți?

– La Atena.

Omul face ochii mari, apoi își pune mîinile în cap:

– Vaaaii, la Atena? Dar aveți și mașină în spate, nu?

Între timp, colega lui, o polițistă de vreo 25 de ani, lasă actele celui care a ajuns la ghișeu și se întoarce către mine. După o clipă e toată numai un zâmbet, atentă la dialogul dintre mine și polițist.

– Nu, îi arăt bagajele de pe bicicletă, asta-i tot.

– Vaai, nu se poate. Păi Atena nu-i chiar aici, după colț, îmi zâmbește cald polițistul.

– Îmi dau și eu seama de asta pe măsură ce pedalez. Dar dacă tot m-am pornit…

Polițista a uitat cu totul de cel din fața ghișeului și se uita cu ochii mari la mine. Apoi îmi spune șoptit, mai mult o mimică a buzelor:

– Atena?

Dau din cap că da.

Polițistul îmi întinde actul de identitate înapoi, apoi se apropie de gemulețul ghișeului și îmi șoptește, ca și cum am avea un secret de împărțit:

– Drum bun. Și să aveți grijă, că drumul e luuung….

Am traversat Porțile de fier, apoi, după controlul de la sârbi, a început o nouă parte a expediției, o nouă țară – Serbia.

După vânzoleala auto infernală, a urmat o perioadă de liniște, cu puține mașini pe șosea, toate circulând cu viteză redusă. Un lucru normal, de altfel, în Serbia. De altfel, toți cei care tranzitează Serbia, în drumul lor spre Grecia, știu asta. Aici nu te joci cu ”bă, dacă io am chef să mă duc cu 100 la oră prin localitate, mă duc, că de aia mi-am luat mașină”.

Prima parte a drumului a fost pe lângă Dunăre, o adevărată încântare, cu minidelte la tot pasul, curat, fără gunoaie aruncate pe marginea drumului. Parcă e o altă lume. Și chiar e. De pe bicicletă se vede asta mult mai bine decât ai putea să vezi pe geamul mașinii.

Prima oprire în Serbia am făcut-o la fortăreața Fetislam, chiar lângă localitatea Kladovo. O fortăreață care a fost construită de turci, ca punct de plecare pentru asalturile lor mai sus de Dunăre.

Foarte bine întreținută, cu vreo 2 milioane de euro, fonduri europene, de către Serbia, România și Germania. Sau, cel puțin, asta mi-a spus cel care părea că e paznic acolo, dar care făcea și pe taxatorul, atuci când i se părea că îi merge. Cu mine așa i s-a părut, așa că m-a ușurat de 20 de lei. Oricum, când vezi cât de bine își păstrează alții locurile și cum le promovează, îți dai seama că, dacă vrei, se poate.

După Kladovo, nu au trecut prea mulți kilometri, cred că maximum 10, și a început urcușul, unul susținut, pe o căldură (așa cum arăta termometrul în localitate) de 34 de grade. Și poate și de asta, atunci când mă uitam cu ochii mari și gura căscată la frumusețea de lume de lângă mine, o insectă, o zburătoare colorată, mi s-a băgat pe sub tricou și, pentru că nu a mai putut să iasă, m-a înțepat. Și ce tare ustură… Ce să fac, insectele trag la mine mai ceva ca eu la prăjituri.

Peisajele deosebite derulându-se unul după altul au mai ”înmuiat” puțin și pantele și usturimea. Mai ales că după întâmplarea asta, vreo oră și ceva am pedalat fără tricou, senzația de usturime fiind mai puțin intensă de la vântul care bătea ușor. Oricum, cine să mă vadă în pustietatea aia?  Altfel, doar picioarele mele știu ce au însemnat cei vreo 25 de kilometri de urcare pe căldura asta.   

Totuși, chiar dacă pantele au apar în față ca niște tobogane, viaductele foarte înalte din fața lor îți oferă un punct de belvedere superb, numai bine pentru un popas de 2, 3 minute.

Prima etapă în Serbia a făcut ca drumul să fie ca un fel de incursiune într-o altă lume. Asta și pentru că, spre deosebire de România, unde localitățile sînt aproape una de alta, aici trec mulți, foarte mulți kilometri trec până dai de vreo localitate, și și aceea nu la marginea drumului, doar indicatorul rutier dându-ți de știre cum că ar fi o așezare umană pe acolo. Acolo, pe drumul care părea că merge pe nicăieri, am dat de o vie întinsă, foarte întinsă și, mai apoi, de o vinărie care arăta altfel decât cele pe care le-am mai văzut. În goana bicicletei am trecut de vinărie, apoi m-am întors din drum. Pe pancarta mare, închisă la culoare, scrie cu litere mari: ”Boierescu”.

Când am ajuns în Negotin, acolo unde s-a terminat etapa a 6-a, timpul parcă s-a oprit în loc, acum vreo 30 de ani, sau așa cum era în România acum 30 de ani. Până și atitudinea oamenilor e la fel. E ca o întoarcere în timp, una ciudată, dar nu lipsită de farmec. Un fel de pauză de la agitația ”modernă”, cu un oraș cu o zonă pietonală foarte mare, plină de terase, dar fără muzică dată la maximum și fără șemecherași. Un fel de bun simț ancorat și el în timp.

Mâine urmează a șaptea etapă consecutivă. Mă întreb oare cât o să mă țină picioarele?

*********

Mulțumesc frumos celor care au sprijnit, până acum, expediția și, implicit, campania de strângere de fonduri pentru adăpostul pentru câinii nimănui. Sprijin e nevoie, în continuare, așa că cei care vreți să fiți alături o puteți face donând (cu mențiunea Acropole) în contul:

Mihai Calin Paval – RO53INGB0000999901462814, ING Bank.


Susţine
   DONEAZà  
contribuind la promovarea unui altfel de jurnalism!
Orice sumă contează!

Mihai Calin Paval
RO53INGB0000999901462814
ING Bank

Asociaţia Reporter pur şi simplu
CIF: 27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank

Credem, sincer, că se poate face
jurnalism fără circ mediatic, de oricare ar fi acesta.
Un jurnalism care să promoveze frumosul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *