Jurnal de expediție, pe bicicletă de la Zalău, la Atena – capitolul 7: Un gest de omenie care mi s-a agățat de suflet și care m-a luat pe sus și m-a dus într-o lume unde nu există decât iubire

O nouă zi a expediției, o nouă zi de pedalat pe pante abrupte, ba chiar foarte abrupte. Un urcuș care, deja, face parte din normalitate. Adică, pe bune, dacă ar fi o etapă fără urcuș, mi s-ar părea că ceva nu e în regulă.

De data asta, panta foarte abruptă a fost mult mai mult decât atât. A fost mult mai mult decât efort fizic, încercând să mă prefac că cele 36 de grade de afară nu sînt, de fapt, decât o briză blândă. A fost un urcuș către ceea ce înseamnă umanitate, către acea parte a omului care se numește suflet.

Urcam, deja, de câțiva kilometri. Mai aveam puțin și ajungeam în vârf, când din urmă vine o mașină (mică, simplă, ieftină) și încetinește când ajunge în dreptul meu, dar mergând suficient de repede încât să nu încurce o eventuală altă mașină care ar fi putut veni din spate. Prima oară am crezut că vrea să oprească la margine de drum și îi stau în cale. Însă mașina continua să ruleze alături de mine. Am întors privirea către mașină crezând că omul dinăuntru vrea să îmi spună ceva.

Geamul portierei din dreapta se lasă jos, apoi un bărbat întinde mâna afară. Nu mi-am dat seama din prima ce se întâmpla, mintea mea era încă la ”poate vrea să oprească și îl încurc”, așa că vrea să îmi facă semn să mă dau la o parte. Mă uit mai atent la gestul omului și de abia atunci văd ce se întâmpla. Bărbatul ținea în mână doi croissanti, pe care îi flutura ușor. De pe scaunul din stânga, o femeie îmi spunea, și ea, ceva. N-am înțeles ce, atenția mea era îndreptată către bărbatul care scutura ușor croissantii, privindu-mă cu atât de multă căldură, încât aproape m-a lăsat fără aer. Și atunci am înțeles, omul mă invita să îi iau.

Am pedalat cât de repede am putut, cu energia care mi-a mai rămas după urcușul lung și greu. Am ajuns în dreptul portierei și am luat croissantii. După ce i-am luat, bărbatul a desfăcut plasa pe care i-a întins-o femeia de lângă el, ca să văd ce era înăuntru. Un fel de a mă întreba fără cuvinte dacă mai vreau și altceva din punga în care cei doi își puseseră cumpărăturile făcute în orașul aflat la vreo 30 de kilometri distanță. Oamenii ăștia doi au împărțit ceea ce tocmai cumpăraseră pentru ei cu mine, un străin. Un fel de a-mi fi aproape, de a mă împinge de la spate, să îmi fie mai ușor să ajung în vârf.

”Hvala” (mulțumesc, în limba sârbă), am spus cât de cald am putut, încercând să îmi stăpânesc bătăile inimii care, pe lângă efortul depus, erau acum amplificate și de gestul incredibil. Incredibil pentru lumea asta în care egoismul face legea, altfel, gestul e unul firesc pentru cei cu suflet.

Mașina a plecat mai departe, iar eu am rămas cu croissantii în mână. I-am pus în ”mămăliga lui de geantă”, care acum stă la locul ei, fără să se mai bălăngăne aiurea, continuând să pedalez. Și chiar dacă sprintul în vârf de pantă m-a lăsat fără aer, m-am simțit ușor, foarte ușor. Aici, undeva în Serbia, pe un drum de munte, am găsit un gest de iubire. O iubire care vine din ceea ce se cheamă suflet și care îl face pe om să fie lumină.

Am ajuns în vârf aproape fără să îmi dau seama. De acolo am lăsat bicicleta să mă ducă ușor, fără să mai pedalez, într-un fel de plutire.

Primii 3, 5 kilometri i-am făcut încercând să nu plâng. Gestul atât de frumos al oamenilor necunoscuți, care mi-au dăruit croissantii undeva în mijlocul unui drum șerpuind parcă printr-o altă lume, m-a emoționat profund. Da, știu, emoțiile sînt un defect în lumea care se împarte în coduri QR și clișee sociale. Însă eu sînt creat din emoții, iar atunci când emoțiile ard, o fac atât de intens…

Gestul celor doi necunoscuți mi-a arătat că sufletele se recunosc între ele, indiferent de unde ar trăi corpul fizic, de cum ar arăta. Sufletul – această iubire pură transpusă în emoții -, e ca o explozie solară născută într-o lume unde totul e iubire. Întâi te năucește cu lumina lui intensă, apoi te încălzește, luându-te în brațe și umplându-te cu iubire, iar după ce toate senzațiile fizice trec, rămâne acea uimire pe care doar cei neprihăniți o au. Neprihănirea e un semn de iubire. Iubirea e un semn de suflet. Sufletul…

Am ajuns la Zaječar mai repede decât îmi făcusem socoteala înainte cu o zi. Și pentru că am pus capăt etapei mai devreme decât de obicei, am vizitat orașul, încercând să îmi relaxez picioarele, care după 7 etape consecutive (și cred că vor urma încă multe, fără pauză) se resimt.

Trei împărați romani s-au născut aici, în Zaječar: Galerius, Maximinus și Licinius. Aparținând de oraș, nu departe, există un sit arheologic (Gamzigrad). Un complex antic roman de palate și temple – Felix Romuliana, construit de împăratul Galerius. Oricât mi-aș dori să fac un ocol, nu cred că o să ajung acolo, mâine o să fie un drum lung. Dacă aveam mai mult timp, sigur aș fi oprit. Așa, însă, trebuie să împart distanța până la Atena în așa fel încât să îmi ajungă cele 4 săptămâni, atât cât a fost planificat. Și, ca să fiu sincer, atât cât (sper) să îmi ajungă banii.

Aici, în orașul sârbesc Zaječar, am mâncat pentru prima oară după mulți, mulți ani, o prăjitură ”spumoasă” ca pe vremea copilăriei.

*********

Mulțumesc frumos celor care au sprijnit, până acum, expediția și, implicit, campania de strângere de fonduri pentru adăpostul pentru câinii nimănui. Sprijin e nevoie, în continuare, așa că cei care vreți să fiți alături o puteți face donând (cu mențiunea Acropole) în contul:

Mihai Calin Paval – RO53INGB0000999901462814, ING Bank.