Jurnal de expediție, pe bicicletă de la Zalău, la Atena – capitolul 9: O zi nebună, nebună. Fără voie către Kosovo, și înapoi. 140 de kilometri grei

A fost cea mai lungă etapă a expediției. Oricum, din start aveam peste 105 kilometri de parcurs. În loc de asta, au fost 140 și un pic. Dintr-o greșeală. Sau, mai bine zis, din neatenție.

Am plecat din Svrljig nu foarte devreme, deși știam că o să fie un drum lung. Însă am zis că nu o să mai fie de urcat peste munte. A fost încă din kilometrul 1, când am luat panta în piept fără prea mare tragere de inimă. Înainte cu o zi am urcat la greu, și parcă de data asta aș fi vrut o mică pauză de la urcat pe pante abrupte. Ca norocul că panta nu a fost prea lungă, doar câțiva kilometri, cred că vreo 4, 5. Apoi am prins viteză.

La plecare, am avut de ales între două variante de traseu, la fel ca lungime, în jur de 100 de kilometri. Prima, de-a dreptul peste munte. Însă am vrut o pauză pentru picioare, să le dau răgaz să se refacă, așa că am ales ce-a dea doua variantă, și anume traversarea orașului Nis.

Mi-a fost mult mai groază la gândul traversării orașului Nis, al treilea ca mărime din Serbia (mai mare decât Cluj Napoca), decât trecerea peste munte. Totuși, pentru că o etapă mai ușoară, fără prea mult urcuș, ar fi fost numai bună pentru refacere, cu toată groaza, am ales orașul. De ce groază? Pentru că orașele, cel puțin în România, sînt greu de traversat pe bicicletă, chiar dacă au câteva piste de bicicletă. E atâta vânzoleală și aglomerație, încât traficul e un coșmar pentru orice biciclist. Mai ales că bunul simț al multora dintre șoferi lipsește cu desăvârșire.

Surpriză! Am traversat Nis, dintr-o parte în alta, foarte ușor. Fiind în timpul programului de lucru, oamenii erau, evident, la lucru (spre deosebire de România, unde în timpul programului de lucru fiecare își rezolvă problemele personale, evident, cu fundul în mașină). Așa că au fost puține mașini, și și cele care au fost au circulat regulamentar, fără viteză, fără liniuțe și treceri de pe o bandă pe alta, fără claxoane și înjurături la fiecare semafor. Și chiar dacă au fost porțiuni (chiar în centru) unde se lucra la infrastructură, iar circulația era restricționată pe o bandă, traficul a fost unul civilizat. Sârbii sînt altfel. Ei nu se agită fără motiv, doar pentru că nu au chef să aștepte mai mult de o secundă la semafor. Plus că poliția, cel puțin în Nis, e mereu în patrulare. Și când zic patrulare, nu zic stat la pândă să mai dea niște amenzi.

Am făcut câteva pauze, pe malul râului ori lângă ceva ruine romane, dar nu pentru a-mi trage sufletul, nu am depus cine știe ce efort până aici, ci pentru a privi în jur. Nu pot să spun că orașul (atât cât am văzut) m-ar fi încântat, dar nici nu mi-a displăcut. Adevărul e că nici nu m-a atras o vizită mai lungă în Nis.

Pentru o mai ușoară orientare, am făcut, înainte de a pleca, câteva poze cu harta orașului, pentru bucățile de drum cu probleme, așa că totul a fost relativ ușor. Până la un moment dat, când parcă nu semăna realitatea cu poza din telefon. Oricât am învârtit telefonul, harta nu bătea cu ce vedeam în jurul meu.

Un bărbat, trecând cu mașina pe acolo, văzând situația, a oprit la vreo 50 de metri, pe partea cealaltă de drum, și a venit ață la mine, să mă întrebe ce și cum, dacă mă poate ajuta. El întreba în sârbă, eu îi răspundeam în engleză. Cum-necum, am înțeles tot ce îmi spunea.

– Salut, unde vrei să mergi?

– Către Leskovac.

– Atunci, o iei la stânga, 1 kilometru, pe aici, vezi? Apoi alt kilometru la dreapta și ajungi la drumul principal.

Da, dar nu se prea potrivea cu planurile făcute înainte cu o seară.

– Păi, da, dar eu vreau să merg pe la Deveti Maj.

– Dar de ce să mergi pe acolo? E mult mai mult de mers și e cald, nu mai bine mergi pe unde îți spun?

– Așa mi-am făcut planurile, i-am răspuns oarecum încurcat. Chiar nu aș fi vrut să creadă omul că nu vreau să o iau pe unde îmi spune. Era atât de binevoitor.

– Aha. Bine, dacă așa vrei… Atunci, mergi înainte, apoi, după vreo 5 kilometri, o iei brusc la stânga. Să fii atent, să nu greșești intersecția. La prima, brusc la stânga.

I-am mulțumit frumos omului, ne-am salutat zâmbind, și am mers fiecare pe drumul lui.

După 5 kilometri am luat-o, brusc, la stânga, așa cum mi-a spus omul, și, mai repede decât m-aș fi așteptat, am ajuns la intersecția către Leskovac. Și am zis că ce a fost mai greu, a trecut. De aici, tot înainte către Predejane. Așa am zis.

M-am uitat în stânga, nu am văzut niciun drum, doar un camion care descărca marfă la magazinul de acolo, de unde, de altfel, am și luat apă. Au mai rămas două variante: în față sau înapoi. Am luat-o, firesc (așa mi s-a părut atunci), în față. La deal, desigur, cum altfel?

Mi s-a părut tot timpul că ceva nu era în regulă, mai ales că, așa cum arăta harta pe care o aveam la mine, drumul ar fi trebuit să fie paralel cu autostrada. Am zis că, poate, ocolește puțin, dar o să mă scoată lângă autostradă.

M-am uitat după indicatoare, dar nu prea erau, decât la ieșirea din localitate. Nu-i nimic, imediat trebuie să ajung la drumul principal, mi-am spus. Și tot spunându-mi asta, am făcut câțiva kilometri, cu vântul suflând cu putere din față, de parcă ar fi vrut să mă trimită înapoi. Și ce bine aș fi făcut… N-am făcut-o, am continuat să pedalez, trecând prin câteva localități care nu semănau cu cele prin care am trecut. Și, chiar dacă oamenii locului mă salutau frumos, atunci când treceam prin fața lor, totul din jur îmi spunea că ceva nu era în regulă. Mi-am dat seama de asta, brusc, după câteva minute, când am ajuns în dreptul unei localități care nu era printre cele prin știam că trebuie să trec.

Am oprit și am scos harta din geanta de pe ghidon. O luasem într-o direcție total greșită, și ajunsesem nu foarte departe de granița cu Kosovo. Total aiurea. Și, de parcă aș fi primit o palmă, m-am trezit și am realizat că am pedalat câteva zeci de kilometri în cu totul altă direcție, iar singura cale de a ajunge pe drumul cel bun era să mă întorc fix pe acolo pe unde am venit. Și am luat-o. Dar nu oricum, ci în viteză, pedalând ca nebunul. Atunci când sînt la nevoie, chiar dacă oboseala își spune cuvântul, cum-necum mă mobilizez și parcă atunci am pornit pe traseu. Așa și acum. Și am ținut-o în viteză (30 la oră), pentru că, de acolo de unde greșisem drumul, mai aveam mult de mers, și chiar nu aș fi vrut să mă prindă întunericul.

Când am ajuns la intersecția de unde am luat-o greșit, mi-am dat seama imediat pe unde trebuia să o fi luat. Drumul corect (și, culmea, era și indicator) era pe acolo pe unde era parcat camionul. Din cauza lui, nu am văzut nici indicatorul, nici drumul (da, unora li se întâmplă).

Am ajuns în Leskovac nu foarte ușor, chiar dacă nu mai aveam nimic de urcat. Însă sprintul înapoi din direcția greșită a cam mâncat din energia și așa consumată la greu în celelalte 8 etape consecutive.

În Leskovac, un oraș mare, cu peste 150.000 de locuitori, m-am oprit, din nou, cu poza hărții din telefon în față. Iar nu bătea ceva. Sau poate că da, dar nu mi-am dat eu seama. Se prea poate, având în vedere toată treaba cu greșitul drumului și sprintul înapoi, care mi-a cam consumat din bateriile interioare.

La fel ca în Nis, un bărbat s-a oprit, din proprie inițiativă, și, într-o engleză foarte bună, a întrebat:

– Bună seara. Pot să vă ajut cu ceva?

– Da, vreau să ajung la Predejane. Pe unde să o iau?

– Se poate și prin centru, tot înainte. Dar mai bine la stânga. E mai ușor cu bicicleta. Treci de un semafor, apoi de al doilea, apoi, chiar înainte de drumul care urcă pe pod, către autostradă, o iei la dreapta. De acolo, tot înainte. Nu mai e mult, vreo 30 de kilometri.

Da, sârbii sînt altfel, nu ezită să îți sară în ajutor, chiar și fără să le ceri asta, dacă văd că ai nevoie de ei. Și, sincer, chiar mi-a prins bine.

Restul drumului, foarte bun și destul de ușor ca diferență de nivel, a fost pedalat cu dureri. Nu doar picioarele, care clar aveau nevoie de o pauză, dar o durere acută de șezut mi-a cam dat injecții cei vreo 30 de kilometri rămași până la destinația de final de etapă.

Când am ajuns la Predejane, parcă nici oboseala nu o mai simțeam. Atâta tot că, după ce m-am dat jos de pe bicicletă, mersul a fost unul ciudat, de parcă picioarele nu erau ale mele.

Peste 140 de kilometri am pedalat în etapa asta. Cu bagajele în spate și fără pauze, deja începe să se simtă la greu. Sincer, mă întreb și eu cât o să mai pot să pedalez fără pauze între etape. Deși știu răspunsul: atât cât trebuie, chiar dacă asta înseamnă Atena.

Ar mai fi de povestit, dar e aproape ora 1 noaptea, sînt cam amețit, iar mâine urmează o nouă etapă de munte.

Mă duc să mă pun în pat. Sper să adorm repede și să mă simt în formă mâine. Corpul a învățat, deja, să se descurce cu dureri, ”injecții” și alte de astea.

Dacă a fost greu? Da. Dar atât de frumos… Fiecare părticică din mine spune asta, și, sincer, dacă ar mai fi trebuit să pedalez încă 50 de kilometri, pe lângă cei 140 și ceva, aș fi făcut-o. Eram, deja, transpus într-o altă lume. Și, da, o spun în continuare: ”ce expediție incredibilă!”.

*********

Mulțumesc frumos celor care au sprijnit, până acum, expediția și, implicit, campania de strângere de fonduri pentru adăpostul pentru câinii nimănui. Sprijin e nevoie, în continuare, așa că cei care vreți să fiți alături o puteți face donând (cu mențiunea Acropole) în contul:

Mihai Calin Paval – RO53INGB0000999901462814, ING Bank.


Susţine
   DONEAZà  
contribuind la promovarea unui altfel de jurnalism!
Orice sumă contează!

Mihai Calin Paval
RO53INGB0000999901462814
ING Bank

Asociaţia Reporter pur şi simplu
CIF: 27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank

Credem, sincer, că se poate face
jurnalism fără circ mediatic, de oricare ar fi acesta.
Un jurnalism care să promoveze frumosul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *