Jurnal de spital III

jurnal_de_spitalE linişte în salonul de spital. Deodată, din patul de lângă perete, se aude: ”Eram odată pe şantier şi mergeam către panoul electric. Io aveam mănuşile în buzunar, da lenea-i doamnă mare, futu-i soarele lui. He he, şi aveam o hârtie în mână. Şi iau ştecherul cu hârtia şi-l bag în priză. La 20 de metri am aruncat ştecherul, că or trecut înainte buldozerele pe acolo şi or tăiat pământarea. După aia am fost la doctor şi mi-o zis să mănânc carne mai mult crudă şi doi litri de vin pe zi. Şi două săptămâni am pişat ca şi cafeaua. Da’ vinu o fost bun.”

Mă uit la bunicul din pat. Cum era întors către mine, perna îi acoperea jumătate de faţă, aşa că mă privea doar cu un ochi, cel stâng. Văzând că-l privesc, semn că l-am auzit, a zâmbit, apoi, a început să râdă cu gura lui ştirbă, privindu-mă cu ochiul lui stâng, ăla neacoperit de pernă. Bunicul era la pat de multă vreme, picioarele lui refuzând să mai asculte comenzile de la consola centrală, şi, totuşi, povestind, parcă lumea aia de câţiva metri pătraţi în care-şi ducea de ceva timp existenţa nu se limita la băutul cu paiul ori schimbatul pampersului. Şi, de atunci, aproape în fiecare zi, mai spunea câte o poveste din tinereţile lui.

„Când eram în armată, la graniţă, trecem după băutură şi în Ungaria, şi la sârbi. Că io mă trag de la sârbi, da-s jumate maghiar. No, şi-apoi, când ne întorceam la unitate, cu curu’ veneam înapoi, aşa eram de beţi. Da, nu ştiu cum, n-am agăţat firele alea de la rachete, ălea de semnalizau dacă fuge careva. Şi beam şi lichid din ăla de la avioane, îl filtram cu două felii de pâine. Ofiţerii, ca să ne facă să nu mai bem lichidu, ne ziceau că are otravă. Da cum să aibă otravă, ne zicea alt ofiţer, că dacă avea otravă veneau avioanele în cap. Pfffuuii, cât am băut cu gaşca. Şi când ne prindea, tuloai, ne punea să merem, cu cela, echipament în spate, nouă kilometri, mersul broaştei, pac-pac, poti-poti, futu-i soarele lui. D-api era altfel atunci…”

„Şi am fost în ’77 la Bucureşti, după cutremur. Eram două echipe, şi trebuia să merem în Libia, la muncă. O echipă s-o dus în 3 martie. Noi n-am mai apucat, că am ajuns la Bucureşti în 7, şi am rămas acolo, la reparat şi zugrăvit clădirile. Şi-api în tren, trei compartimente erau: clasa întâia, a doua şi a treia. Ţiganii la a treia, clasa întâia păntru domni, clasa a doua pentru… tuturor. Acolo să vezi, ce tocuri de bătaie erau. Că erau secuii ăla al dracului, una-două scoate cuţâtu, kosoru’, aşa-i zîce, şi ăştia odată săreau la bătaie şi până o zîs că te taie, erai deja tăiat. La Bucureşti, pfiii, ce era acolo, parcă ar fi înghiţit pământul clădirile, că n-ai văzut în viaţa ta atâţia oameni nenorociţi. În stadion îl căra zi şi noapte, acolo îl pansa, în corturile militare… Am stat 30 de zile, primul şut. Şi nu era apă. Şi meream şi luam Cico, că aşa era atunci, şi spirt. Şi aia beam.”

Se opreşte puţin din povestit, apoi, văzând că-l urmăream, continuă: „Şi să vezi ce era acolo, că noi stăteam la cămin, acolo unde erau şi studenţi, din ăştia de 18 ani. Pfiii, futu-i soarele lui, păi ce curvăsăraie era… Că aproape că dădeam bonuri de ordine, că noi le zugrăveam prun camere, şi-apoi fetele, futu-i soarele, nici nu ştii. Ooai, fetele, săracii, că cu 10 lei puteai să faci ce vrei. Era odată una pe hol, că era oglindă până jos, şi tot se uita la cur. Şi zic la coleg în maghiară, că nu ştiu ce… Api nu crezi că s-o întors şi mi-o zis că o fost la facultate în Budapesta, asta era a treia. Şi ştia maghiară, şi că să avem grijă ce zicem, că nu ştii niciodată peste cine dai. Apoi ne-o chemat în cameră la ea, fără să ieie un halat pe ea. Şi o scos jumate de kil de coniac să beie cu noi. Şi o mai avut o colegă… Eeei, futu-i soarele lui de viaţă…”

Ochiul lui stâng de deasupra pernei mă fixa în continuare. M-am dus şi i-am aşezat perna. Bătrânul râdea uşor, retrăind vremurile de demult, iar gura lui ştirbă şi picioarele imobile nu mai contau atunci, amintirile l-au luat şi l-au dus departe de pereţii salonului de spital.

„Şi am fost la Casa Poporului, acolo să vezi tu ce fain. 60 de etaje în jos în pământ. Am fost până jos. Merem doi inşi, să vedem ce-i până jos, şi-aveam şi nişte ţuică. Era întuneric, da aveam lanternă. Şi acolo jos, ne prinde securitatea. Şi ne zice că ce facem acolo, că niciunul în viaţă de acolo n-o ieşit şi că acuma trage betonu pe noi. Şi-apoi să vezi tu ce frică o băgat în noi, futu-i soarele lui de meserie, şi îi zic la vecinu că hai Ioska să merem, că de aici nu mai ieşim afară. He he he…”

S-a făcut târziu, iar ora de vizită s-a terminat demult. M-am ridicat de pe marginea patului, apoi m-am dus către bunicul care, odată poveştile terminate, părea că nici nu mai e acolo. L-am aşezat mai bine în pat, l-am învelit, apoi am lăsat noaptea să îi adoarmă pe cei de acolo, şi să le aducă vise cu amintiri frumoase – viaţa, de la o vreme, se numără în amintiri. Dimineaţa, la 7, atunci când o să fiu, din nou, acolo, sper să găsesc lumină. Lumina dinăuntrul fiecăruia dintre cei de acolo.


Leave a Reply

Your email address will not be published.