Dacă treci prin Prodănești n-ai cum să nu vezi biserica de lemn de la marginea drumului, care pare mai mult o pălărie uriașă din lemn, uitată acolo de vreun uriaș, acum câteva sute de ani.
Se zice că a fost construită prin 1739, după cum a fost descifrată ceva inscripție de pe prestolul de piatră, adică masa din mijlocul altarului. Dar, până la urmă, biserica asta de lemn nu-i acolo ca să fie catalogată, descifrată ori inclusă în cine știe ce studiu, așa că ce importanță are când a fost construită? Mai important e de ce a fost construită așa micuță, cu țuguiul ăla de pe acoperiș, de deasupra balconului, ca un deget întins ori ca o rachetă gata să-și ia zborul către un altfel de cer. Poate că cei care au construit biserica ar fi putut să spună dacă cerul acela există, ori dacă e chiar mai aproape de om decât se crede, însă, în ziua de iarnă când am oprit mașina la marginea drumului și m-am îndreptat către locul unde a fost strămutată bisericuța de lemn din Prodănești, nu era nimeni acolo. Totuși, chiar și așa, oarecum uitată în timp, construcția mică din lemn pare mai mult un loc prin care, dacă reușești să deschizi ușa, poți să intri într-o altă lume. Unii numesc lumea asta credință.
La fel ca părul omului trecut prin viață, lemnul albit de vreme al pereților, chiar dacă „pătat” de maroul lemnului mai tânăr și de plăcuțele de metal rămase acolo din vremea renovării, e ca o carte de vizită a trecerii timpului.
Cele cinci gemulețe par mai mult niște ochi care te privesc de dincolo, stând de veghe și întâmpinând vizitatorii. Doar perdelele albe de cealaltă parte a geamului trădează prezența omului contemporan acolo. Deasupra, pe partea de jos a acoperișului, niște cuie mari din lemn apar ca niște vârfuri de suliță, iar între acoperiș și plafon, plasa de sârmă, deși pusă acolo din motive practice, lesne de înțeles, e un element discordant, care, după ce-l descoperi, fură puțin din farmecul micii bisericuțe.
Unul din lucrurile care iese în evidență încă de când dai cu ochii de bisericuță, e acoperișul. Părând mult prea mare în raport cu pereții, pălăria uriașă e acoperită de rânduri-rânduri de solzi din lemn, închiși la culoare, ca niște salbe de galbeni, un fel de podoabă țărănească înscrisă în foaia de zestre a timpului.
Ușa de la intrare, la fel ca la multe alte biserici vechi din lemn, îți ridică un semn de întrebare: De ce e atât de mică? Se spune că dimensiunea ușii e intenționat aleasă așa, pentru ca atunci când intri în acel loc, să te apleci, semn al umilinței. Însă, de ce să fii forțat de dimensiunea ușii să te apleci în fața… oricui ar fi, asta n-ar trebui să vină de la sine? Dacă te apleci din cauza dimensiunilor ușii, și nu pentru că așa simți, ce rost are să intri? Și-apoi, în casa spiritului nu ar trebui să te simți mai degrabă înălțat decât umil?
Tot punându-mi întrebări, o gaură de lângă mânerul de lemn al ușii mi-a atras atenția. M-am aplecat în dreptul ei și am încercat să văd dincolo de ușa închisă. Nu am reușit să văd nimic, însă în cele câteva secunde în care încercam să scrutez întunericul acelei găuri, timpul m-a ajuns din urmă și m-a tras înapoi,
Acum mulți ani, în Alba Iulia.
Într-unul din turneele făcute pe bicicletă prin țară, am ajuns în Alba Iulia, împreună cu prietenul meu Zoli, acum călător și el în… timp. Am ajuns repede și ne-am zis să vizităm Cetatea din oraș, așa că am pornit într-acolo. La intrare, dinăuntrul unui chioșc cu lucruri bisericești, o măicuță tânără îmi face semn să mă apropii. Ridic sprâncenele a mirare: „Eu?”
Îl las pe Zoli (contrariat de toată treaba asta) să mă aștepte, și mă duc către chioșc.
– Cum te cheamă? De unde vii?”, mă întreabă tânăra măicuță.
– Călin.
Apoi îi spun ce și cum, în timp ce măicuța mă privește ciudat, oarecum privind dincolo de mine. După ce am terminat de vorbit, îmi spune: „
– Du-te întâi acolo, în dreapta, la Catedrală și o să vezi.
Ridic, din nou, sprâncenele a mirare:
– Ce să văd?
– Te rog eu, du-te întâi acolo. O să vezi. Tu ești alduit de Dumnezeu, îmi zâmbește cald măicuța.
M-am tot întrebat, în timp ce mă întorcea la zoli, ce înseamnă aceea alduit? Răspunsul aveam să îl aflu câțiva ani mai târziu, când deja aproape uitasem toată întâmplarea.
– Zoli, trebuie să mergem la Catedrală.
– Da de ce?
– Vreau să îi fac pe plac măicuței.
– No, știi ce? Du-te tu, dacă așa ți-o zis măicuța. N-am io nicio treabă cu asta. Te aștept afară.
Neevlavios, nereligios de niciun fel, intru doi pași, întrebându-mă ce-o fi vrut măicuța să văd, apoi ridic privirea…
N-am reușit să văd ce era deasupra, dar sentimentul acela de… dincolo de simțuri, m-a copleșit și m-am trezit plângând, rămânând nemișcat la doi pași de intrare, cu oamenii trecând pe lângă mine privindu-mă ciudat. Am încercat degeaba să mă stăpânesc. Emoția aceea nemaiîntâlnită era prea mult și am rămas acolo, nemișcat, câteva minute, cu lacrimile curgându-mi nestăpânite pe față. Cu timpul oprit parcă în loc, doar ghiceam oamenii care continuau să treacă pe lângă mine, pierdut complet în acea avalanșă emoțională apărută de nicăieri și care mă țintuia acolo, copleșindu-mă…
Am ieșit din Catedrală aproape fără să îmi dau seama.
Zoli, care a asistat la toată întâmplarea, mă privea tăcut. El, care în orice altă situație mi-ar fi trântit vreo două, să mă trezească, să mă scoată din acea stare. Apoi doar mi-a șoptit:
– Omule… io nu mai zic nimic.
Am plecat amândoi tăcuți de acolo. Odată ajuns în dreptul chioșcului, am întors privirea către măicuța dinăuntru. Mă privea lung, zâmbindu-mi. N-a spus nimic. Doar a dat ușor din cap, urmărindu-mă cu privirea.
Atunci nu m-am întrebat nimic, eram prea copleșit de situație. Acum, însă, după ce mi-am adus aminte, întrebările au venit singure: ”De ce eu? De ce m-a rugat măicuța să fac asta? De unde a știut că o să o ascult? De unde a știut măicuța ce o să se întâmple? Și de ce să se întâmple?”
Răspunsurile nu țin de cuvinte.
M-am ridicat din dreptul găurii negre de lângă mânerul de lemn al ușii bisericuței din Prodănești, apoi am urcat dealul, privind acoperișul și țuguiul ca o antenă întinsă către altundeva, scuturându-mă de amintiri. Credință? Ce e credința? Eu cred că totul e posibil. Și e de ajuns.
Am coborât, din nou, lângă bisericuța din lemn, lângă cele câteva sute de ani de întrebări și, poate, răspunsuri care au trecut o dată cu timpul peste ea. M-am oprit în fața ușii, privind cuiele acelea sculptate înfipte deasupra ușii. Credință? Explicații? Mai bine să trăiesc simțind, decât încercând să găsesc explicații. La urma urmei, bisericuța asta de lemn, la fel ca multe altele, nu au fost construite ca să ofere explicații și nici ca să te facă să simți. Asta ține de… ceea ce îl definește pe fiecare ca om. Nu, nu ca om, ca spirit.
Am coborât dealul și m-am îndreptat către mașină. Pe drum, doi oameni, cărând pe umeri o drujbă, mă observă și mă salută:
– Doamne ajută!
I-am salutat și eu, apoi i-am auzit, în timp ce se îndepărtau:
– Cine o fi ăsta, de s-o oprit la biserică? Cine știe de unde o venit… No… Poți să știi?…
