Străzile orașului păstrează, în ciuda tuturor modernizărilor și schimbării destinației clădirilor, în ciuda reclamelor colorate luminoase, același farmec ca odinioară. Asta, desigur, pentru cei care le-au luat la pas și acum mulți ani, când copilăria se număra în gânduri fericite.
Nu știu câți ani aveam. Eram, oricum, elev de școală. Ei, și copil fiind navigam printre gânduri fericite de parcă aș fi fost cel puțin Siddhārtha Gautama, sau Buddha, cum îl știu cei mai mulți. Nu că aș fi avut oareșce înclinații filozofice, meditând despre și din orice. Nu, nici vorbă. În schimb, imaginația mea bătea, lejer, orice formă de meditație profundă, metafizică sau nu. Însă aveam și eu un punct slab, peste care nici măcar imaginația debordantă nu reușea să treacă. Și anume, prăjiturile. La fel ca și acum, de altfel, orice aș face, oricâte aș mânca, nu am cum să mă satur. Și apoi, cum să te saturi de starea de beatitudine dată de dulcele prăjiturilor? N-ai cum, că beatitudinea, euforia asta specifică visătorilor e o condiție esențială a existenței.
Nu o să vă spun acum despre toate cofetăriile (și le știam pe toate, cu tot cu oferta cea dulce a fiecăreia), ci despre două dintre ele, pe lângă care am trecut plimbându-mă la ceas de seară. Evident, doar prin prisma amintirilor, acum nu mai e loc acolo de prăjituri, într-un loc se lucrează la făcutul de mușchi, în altul se dau direcții de sănătate.
Deci, despre două din cofetăriile copilăriei: Carpați și Călin, cele din centrul vechi al orașului (ori așa le-am perceput eu, copil fiind). Prima oară mergeam la cofetăria Călin. De ce? Datorită numelui. În mintea mea de copil, dacă eu și cofetăria aveam același nume, clar era și a mea. Și, drept urmare, acolo erau niște prăjituri puse deoparte pentru mine. Așa îmi imaginam de fiecare dată când mă îndreptam într-acolo. Acuma, niciodată nu s-a întâmplat să găsesc acolo prăjiturile pe care le visam, că erau pentru mine, că nu, oferta nu era cine știe ce. Și știam asta, dar speram de fiecare dată că ”azi” o să fie. Ieșeam dezamăgit de acolo, mai ales că nimeni nu mă băga în seamă, să mă întrebe ce să îmi ofere din partea casei, că doar eram coproprietar. Și cu dezamăgire cu tot mă duceam ață către cofetăria Carpați, acolo unde știam că găsesc sigur, dar sigur, prăjituri care să îmi placă. Și găseam. Și le mâncam cu atâta poftă de parcă ar fi avut loc bătălii importante la gura mea. Apoi, minute bune mai târziu, la ieșire îmi luam niște puișori. De 1 leu fix. Puișorii ăștia erau niște ciocolățele mici, neambalate, care se vindeau la kilogram. Foarte, foarte bune. Chiar și după ce mâncasem prăjituri și s-ar fi putut spune că m-am săturat. Dar cum să te saturi de prăjituri? N-ai cum. Adică, n-am cum, nici măcar acum, mulți ani mai târziu. Ce să fac? Sunt un îndrăgostit incurabil de prăjituri. Atâta tot că acum prafurile și semipreparatele într-ale dulciurilor nu au nici pe departe farmecul și gustul vechilor prăjituri. Însă sunt în permanentă căutare după comorile dulci. Face și asta parte din farmecul celor care nu și-au pierdut copilăria și, din când în când, merg la braț cu ea pe străzile ori prin locurile orașului de odinioară.
