Dacă ar fi să las pădurea-mi
să crească fără mine,
dispărându-mă,
descântându-mă,
acoperindu-mă
cu o ploaie Dumnezeiască-autumnală,
transformând neliniștea frunzelor
ce stau să cadă
într-un drum către acasă,
cât de mult și cât de departe
s-ar auzi ecoul dorințelor
strigându-mă din urmă?
O să-ți acopăr zborul cu ploaia,
am auzit pădurea în urma mea,
ghidându-mă,
legănându-mă,
șoptindu-mă
de parcă aș fi zburat toată viața
printre morțile-mi nerepetate,
de parcă aș fi murit și înviat de fiecare dată
când lacrimile-mi au refuzat să cadă pe pământ,
ca oricare alte lacrimi,
și s-au transformat în nori albi,
urcând către ceruri.
Mi-e dor… mi-e dor…,
m-a îngânat ecoul,
urmându-mă,
respirându-mă,
rugându-mă
să mai stau, să-i mai hrănsec
nevoia de ploaie autumnală
cu vise și dorințe urmând a fi împlinite
ori fugind de ele printre culori inventate
doar ca să nu trebuiască să vorbesc
despre ele, despre aripile-mi
larg desfăcute a îmbrățișare
la jumătatea călătoriei către Lună,
acolo unde m-am oprit
doar de dragul de a mai privi-o
așteptându-mă.
Și-n ochi îmi arde și acuma Luna…
iubirea mea e pentru totdeauna…
