La Toplița, în căutarea peșterilor. Dealul cu vegetație luxuriantă. Vipera

O nebunie de flori de toate culorile și iarbă uriașă, înaltă mai mult de jumătate de stat de om, m-au luat în primire încă de când am sărit peste șanțul de la marginea drumului. Ca și cum, printr-o simplă săritură, aș fi trecut dintr-o lume în alta. De pe asfaltul lipsit de viață al drumului care duce către Purcăreț, acolo unde am parcat mașina, am intrat în lumea plină de viață a naturii. O viață care te înconjoară din toate părțile, părând neatinsă de om. Și, de altfel, acolo, la Toplița și Purcăreț, prezența omului nu se prea simte. Asta și pentru că aici, în capăt de Sălaj, trăiesc puțini oameni. Iar acolo unde natura e lăsată să fie, e o explozie de viață, sub toate formele ei.

Am mai fost acolo, în zonă, de câteva ori, însă o vegetație atât de bogată ca acum n-am mai întâlnit. Și nici atât de cald, o vreme atât de toridă încât  m-a năucit  și pe mine, dar și pe foarte multele insecte care se izbeau de mine din toate direcțiile. La început mai dădeam din mâini, încercând să le țin la o parte. Apoi, după ce fiecare mișcare nu făcea altceva decât să mă ”stoarcă” și mai tare decât o făcea simplul fapt că eram în câmp deschis, fără pic de umbră, sub soarele dogoritor, am renunțat. Insectele, nu. Ele știau una și bună: să se învârtă bâzâind în jurul meu, lovindu-se de mine năuce. Cel mai rău era când se întâmpla (des) să mi se încâlcească în păr, lucru nu foarte greu, la cât de încâlcit mi-e părul, în general. Atunci să vezi bâzâială nebună, de nu doar că nu mai auzeam nimic altceva, dar parcă erau roiuri, roiuri de insecte călare pe mine. Am scuturat din cap, ca un cal nărăvaș, până s-au descâlcit insectele din păr. Năuc și amețit de la atâta dat din cap, mi-am continuat drumul prin iarba foarte înaltă, uneori la fel de înaltă ca mine. Apoi, dintr-o dată, s-a umput de flori în jurul meu. De toate culorile, de toate formele, mirosind atât de puternic, încât efectul era unul pe măsură, îmbătător.

Am umblat la nimereală, tot minunâdu-mă de frumusețea florilor, ba către un pâlc de flori, ba către altul, până când mi-am dat seama că o luasem într-o cu totul altă direcție, decât cea inițială, care mă ducea la peșteri. În mod normal, ar fi trebuit să mă întorc pe unde venisem. Dar nu, mi-am zis că o iau prin ceea ce părea a fi o pădure mică, să scurtez drumul.

Și de acolo a început nebunia.

Odată ce am intrat (cu greu) între copacii din valea scurtă și deloc largă (nu cred să fi avut mai mult de 20 de metri), mi-am dat seama că ”pădurea” e un obstacol aproape imposibil de trecut. Țepi, tufe cu spini atât de dese că nu puteai să te strecori printre ele, crengi uscate una peste alta, de-a valma, care se sfărâmau, pur și simplu, când călcam pe ele, făcându-mă să mă scufund ca și când aș fi călcat în zăpadă adâncă. Plus, pentru că jos era apă stătută, țânțari.

Am făcut 10 metri în vreo 10 – 12 minute, încercând să mă strecor printre, pe sub și peste obstacole, fără să-mi las pielea acolo (cine m-a pus să merg în pantaloni scurți?) transpirând ca în saună și respirând  greu aerul extrem de umed și cald. M-am oprit și m-am uitat în fața mea. Nici vorbă să fie mai ușor de înaintat. Dimpotrivă. Și deși fără chef de așa ceva, am făcut cale întoarsă. Mi-ar fi luat mai mult de o jumătate de oră de luptă, la propriu, cu natura sălbatică, să traversez ”limba” aceea de pădure.

Mi-a luat aproape la fel de mult ca să ocolesc zona. Însă mult mai ușor decât dacă mi-aș fi continuat drumul prin hățișul aproape imposibil de trecut. Și am crezut că am scăpat de ce era greu. Nici vorbă. Odată ajuns dincolo, ocolind prin poiana cu iarbă înaltă de peste 1 metru, o altă ”limbă”  de pădure mi s-a pus în cale. Am zis că nu poate fi la fel de rău cum a fost. Și am avut dreptate. Nu a fost la fel de rău, a fost mai rău. Am ieșit zgâriat, înțepat și leoarcă de transpirație. ”Nu-i nimic”, mi-am zis, ”măcar nu m-au atacat țânțarii, ca data trecută”. Așa am crezut. Țânțarii, însă, mă așteptau

Într-un crâng plin de frăguțe.

Am simțit mirosul înainte să le văd. Un iz puternic, dulce, aromat, care m-a făcut să mă opresc în loc. Apoi am coborât privirea către pământ. Pretutindeni, în orice direcție mă uitam, era plin de frăguțe.

N-aveam cum să nu mă aplec, să culeg frăguțele cu ambele mâini, îndesându-mi-le în gură și mormăind de plăcere, aruncând, din când în când, câte o privire la cireșul sălbatic aflat la câțiva metri de mine. Atâta tot că, odată oprit locului, m-au atacat țânțarii. Din toate părțile. Acuma, aveam de ales: să mă ridic și să mă pun în mișcare (ceea ce m-ar fi scăpat de țânțari) ori să îndur atacul bâzâitor, de dragul frăguțelor și a cireșelor. Da, am ales a doua variantă. Și, ca să îmi fie mai ușor, mi-am creat o poveste, în care țânțarii au fost personajele principale:

”Băi, fiți atenți, ăsta cu părul mare și încâlcit sigur se oprește, dacă îl momim. Fiți pe fază și, când vă zic eu, dați drumul la frăguțe”, le-a spus țânțarul șef celorlalți bâzâitori sugători de sânge. ”Pe locuri, fiți gata… Dați drumul la frăguțeee!!! Gata! A mușcat momeala. Pe el! Fiecare îl înțeapă pe cont propriu. Fiecare cu trompa mă-sii. Atenție! Mâncarea cu părul încâlcit dă semne că se dezmeticește. Năuciți-l! Dați drumul la cireșe! Dați drumul la cireșe!…”

Absolut firesc pentru un pofticios, de la frăguțe am trecut la cireșe. Și ce bune au fost… Ce mai contează câteva înțepături de țânțari?

Puștoaico, tu ai sânge de viperă…

Am făcut restul drumului înspre linia electrică, pe care am luat-o ca punct de reper, sub un soare torid, de parcă eram în cuptor. Umbră? Doar în apropierea tufelor ceva mai mari. Dar acolo, cum mă puneam, cum dădeau năvală țânțarii. Și cum nu erau frăguțe care să mă momească, am decis să mă odihnesc la soare, acolo unde țânțarii mă lăsau în pace.  

Mi-am dat jos tricoul, leoarcă, și l-am pus la soare. S-a uscat în mai puțin de 1 minut, atât de cald era. Apoi, răsuflând liniștit, m-am așezat în iarbă. În câteva secunde, o grămadă de insecte, de la furnici, la păianjeni, au fost călare pe mine.

”Bă, da voi chiar n-ați mai văzut om în viața voastră? N-aveți altceva de făcut?”, m-am pomenit vorbindu-le, fără năduf, însă, insectelor. Ele, insectele, clar nu aveau altceva de făcut.

M-am ridicat din iarbă, spunându-mi că o să mă odihnesc așa cum fac caii, în picioare. Dar, odată în picioare, ușurat de povara bagajelor, curiozitatea m-a tot purtat când într-o parte, când în alta. Așa că m-am odihnit nu ca și caii, ci ca și caii nărăvași. Totuși, cal nărăvaș sau nu, la un moment dat m-am oprit, într-un loc unde iarba nu era înaltă și nici nu erau tufe. Și acolo, la vreo 4, 5 metri de mine, am văzut-o. O viperă comună (cred), stătea în iarbă, la soare.

E prima oară când întâlnesc viperă altundeva decât pe munte. Însă nu dădea semne că ar fi agitată, așa că am rămas locului. Ba chiar (fiind la o distanță sigură), încet, fără să fac zgomot, am scos aparatul de fotografiat și i-am făcut o poză. Un singură, apoi, la fel de în liniște și de ”cu încetinitorul”, am pus aparatul la locul lui și am privit șarpele (chiar frumos) ce îmi ținea companie. Și m-am trezit fredonând un cântec pe care l-am auzit demult, copil fiind: ”Puștoaico, tu ai sânge de viperă /  puștoaico, îți zic adio și te las…”

De lăsat, m-a lăsat vipera, după vreo câteva zeci de secunde. Unduindu-se încet, a dispărut în vegetația din jur, ca și când n-ar fi fost. Am rămas doar eu și cântecul cu puștoaica.

N-am mai ajuns la peșteri.

Adică, da, am localizat zona unde e intrarea (cel puțin la una dintre ele), ba chiar am găsit și un aven, în drumul meu. Dar am renunțat la a-l cerceta. Nu pentru că era neapărat târziu. Dar era atât de cald, atât de cald… Plus că am rămas fără apă, și eram zgâriat de numa’. Așa că, spunându-mi că o să mă întorc altă dată, am luat-o către drumul aflat la vreo doi kilometri de locul unde eram.

Pe drumul de întoarcere am trecut pe lângă un observator de vânătoare, peste care vegetația a crescut, acoperindu-l. Îmi place să cred că natura a făcut asta intenționat, pentru a-i opri pe oameni să mai omoare animalele sălbatice.

Am ieșit la drum după vreo 5 ore de când m-am dat jos din mașină și am luat-o la pas. De ce am parcat mașina lângă Purcăreț, când locul cu pricina pe care-l căutam era lângă Toplița, nu știu. Cert e că am ieșit la drum în Toplița. Așa că, pentru a ajunge la mașină, a urmat un marș pe asfalt. Vreo 3 kilometri, sub soarele dogoritor, fără pic de vânt.

Și pentru că, dintre toate, mi-a rămas în minte întâlnirea cu vipera, drumul de întoarcere a fost unul cu cântec, la propriu: ”Puștoaico, tu ai sânge de viperă /  puștoaico, îți zic adio și te las…”


4 thoughts on “La Toplița, în căutarea peșterilor. Dealul cu vegetație luxuriantă. Vipera

  1. Pot sa postez poza cu vipera pe o pagina de herping? Pt. locație și identificare in zona

Leave a Reply

Your email address will not be published.