Băncile de lemn așezate ordonat în interiorul lăcașului de cult e un semn că oamenii mai vin aici, la fel cum o făceau și acum aproape 200 de ani, când a fost ridicată biserica de lemn care poartă hramul “Sf. Arhangheli Mihail și Gavril”. Și chiar dacă în apropiere mai este ridicată o biserică nouă, mai mare, totuși, atunci când te uiți de pe deal către sat, prima oară vezi bisericuța asta de lemn, care e acolo ca un semn că aici oamenii și-au adunat credința la un loc, în vremuri când pornirea asta interioară numită credință era ca un fel de ancoră, o ancoră care, uneori, e singurul lucru care te mai ține aici în siguranță, atunci când ”valurile” vieții sînt atât de mari, că ai nevoie de ceva de care să te agăți. Poate de aceea, “s-au orânduit a se zidi din pajiște în anul 1820. Și s-au zidit în cheltuiala satului fiind paroh locului Colciar Ștefan și fiul său părintele Gheorghe Colcear, si fiind curator bisericii Elci Ioan. Și s-au săvârșit această sfântă biserică de a se zidi 1822”, ori poate pentru că biserica care a fost înainte acolo, și peste locul căreia a fost ridicată cea nouă, a devenit neîncăpătoare.
Arătând către cer
turnul bisericii e înalt, foarte înalt, și ăsta e primul lucru pe care-l remarci atunci când dai cu ochii de construcția de lemn de la marginea pădurii. Da, toate bisericuțele de lemn au turnul înalt, dar aici, la Voivodeni, ”țuguiul” ăsta care te face să-ți dai capul pe spate ca să poți să-l vezi pe tot, atunci când ești aproapa de biserică, pare că nu se mai termină. Doar crucea așezată în vârf, și care atârnă într-o parte, de îți dă impresia că poate să cadă în orice moment, îți oprește urcușul din privire.
E mai mare decât alte construcții de genul ăsta din Sălaj, mai lungă, mai lată, mai înaltă, chiar și ușa de la intrare e mai mare. Ba chiar și prispa cu decor sculptat se întinde nu doar pe o latură, ci pe două, pe laturile exterioare dinspre vest și sud, iar scara care urcă către foișor, lângă care e agățată toaca, e, iarăși, ceva ce îi dă o notă aparte bisericii de lemn din Voivodeni. Și nu doar pentru că urcă către foișor, ci pentru că pare că urcă către vârful turnului, acolo de unde mai ai un pas și ajungi la cer.
Impunătoare la vremea respectivă
biserica sigur a costat mult (nu atât de exagerat de mult ca cele din cărămidă, beton și marmură din zilele noastre, care nu au nimic din farmecul lemnului, nimic din credința întipărită în lemn), și de aceea, pictura interioară a fost realizată zece ani mai târziu, de către Iosif Perso din Elciu, un meșter vestit pentru lucrările lui.
Construcția, cu planul specific arhitecturii lemnului, este dreptunghiulară, cu spațiul de 13/7 metri, cu absida decroșată, poligonală, cu cinci laturi, sistemul de boltire fiind alcătuit din tavan drept peste pronaos, boltă semicilindrică peste naos și peste altar. Interiorul este decorat, atât cât au mai rămas după infiltrarea apelor de ploaie, din cauza acoperișului deteriorat, de picturile realizate de Iosif Perso, cu personaje și scene din Biblie.
Cum se construiau bisericile ăstea de lemn? Adică, în funcție de ce se alegea locul pentru înălțarea construcției? Pentru că rostul construcțiilor ăstora e de a lăsa o amprentă a spiritualității asupra locului respectiv, asupra oamenilor care trăiau acolo. Probabil, pentru că viitoarea construcție urma să fie a tuturor, un loc în care egoismul și simțul proprietarianului nu au ce căuta, locul în sine e cel care îi oprea pașii constructorului și îi spunea: ”Aici!”. Iar omul nu se întreba de ce ”Aici!”, ci asculta de vocea aceea interioară pe care o știe că deși e a lui, vine de dincolo de înțelegere și are legătură cu spiritul, cel care va umple lemnul bisericuței, cel care poate să le dea un sens vieții oamenilor. Atunci.
Acum, a avea (orice, doar să fie al tău), a arăta cu degetul, a nu-ți păsa de nimeni și nimic, a fi purtătorul adevărului suprem (iar ochelarii de cal nu doar că sînt la vedere, dar sînt și colorați în culori aprinse) e tot ce contează, iar dacă vorbești de credință ești luat în derâdere, un om slab, care nu știe că a fi ”cool” nu are nimic comun cu spiritualitatea, cu credința, cu altruismul, cu empatia, cu respectul, cu bunul simț. Iar a fi ”cool” guvernează viețile majorității oamenilor. Atunci, poate era altfel, trebuie să fi fost altfel, pentru că bisericile ăstea de lemn, la fel ca cea din Voivodeni, vorbesc despre simplitatea bunului simț, despre bunătatea și căldura celui care crede că orice e posibil, că ”a simți” înseamnă mult mai mult decât „a avea”.
Acolo, lângă peretele bisericii de lemn, e liniște și pace, iar spiritualitatea impregnată în lemnul vechi nu are nimic de-a face cu nesimțirea, ipocrizia și răutatea lumii.
Și de asta, locurile ăstea, unde lemnul a creat o casă pentru spirit, cum e biserica de lemn din Voivodeni, la fel ca celelalte biserici de lemn, sînt de neprețuit, dincolo de valoarea istorică. Pentru că te învață despre simplitatea de a fi tu, cel adevărat, cel care e nu doar trup, ci, mai ales, suflet.
