Atunci când soarele se reflectă în ape sale, lacul ăsta mic de la marginea drumului, aflat la capătul satului Chechiș, din Sălaj, e albastru, iar rațele sălbatice care plutesc pe apa albastră se simt ca la ele acasă. Ca și cum nu ar fi un drum des circulat la câțiva metri distanță, iar lacul ar fi fost aici de când lumea și pământul. Însă lacul ăsta, chiar dacă așa, ca imagine, e o pată de culoare, ba chiar e frumos, dacă nu îi privești malurile cu atenție, nu e aici de când lumea, ci de când niște oameni au hotărât (și au primit aprobare) să facă aici o balastieră. Pentru că e rentabilă financiar. Pentru săteni, în schimb, balastiera e motivul pentru care le-au secat fântânile, iar Valea Almașului, lângă care a fost exploatat balast, păstrează și acum urmele făcute de mașinile mari și grele care au transformat pământul de lângă vale în lac, lacul în balast, iar balastul în bani.
Rațele sălbatice de pe lac înoată liniștite, și își văd de ale lor, doar oamenii care apar în jurul lacului stricându-le liniștea și făcându-le să-și ia zborul agitându-se și măcăind, deranjate de intruziunea umană. Așa cum au făcut și când am apărut acolo noi, doi oameni, într-o zi de duminică, cu soarele trasnformând apa lacului în oglindă pentru razele lui.
Te simt înainte să apuci să le vezi și să ridici aparatul de fotografiat în dreptul ochilor, și se fac repede nevăzute, iar tu, cel care ai ajuns acolo pentru a le fotografia, mai apuci doar să le vezi cum se formează stolul și pleacă de acolo, ca un nor de furtună luat de vânt.
Acuma, dacă știi că-s acolo și te pregătești din timp, așa cum am făcut și noi, apuci să le fotografiezi, dar nu de foarte aproape. N-ai nicio șansă, oricât ai încerca să te strecori, rațele, ca orice animal sălbatic, te simt cu mult înainte să le vezi tu. Tot ce poți să faci, dacă ai răbdare și ții cu tot dinadinsul să le fotografiezi, e să te pui undeva unde să fii cât de cât camuflat, iar apoi să aștepți să se întoarcă de unde au plecat. Fiindcă sigur se întorc, mai devreme sau mai târziu. Eu mă bucur că le văd, a fotografia natura și tot ceea ce ține de ea nu e un motiv pentru a ieși pe coclauri. Însă mă bucur, de ce să nu recunosc, atunci când reușesc să ”le prind” cu aparatul foto. De asta, că ne-am zis că sigur nu o să ne vadă, dacă ne ascundem după malul de pitriș, într-un fel de grotă, și tot ce trebuie să facem e să stăm liniștiți câteva minute.
Odată rațele făcându-se nevăzute, nu ne-am pus la pândă, ci am făcut o mică incursiune pe malul văii Almașului, acolo unde frigul a sculptat din apa înghețată niște forme bizare, lucioase, contrastând (ori poate nu) cu flaconul maro de plastic, din care omul a băut toată berea apoi l-a aruncat ca și cum, odată golit de bere, s-ar dezintegra și nu ar strica, la propriu, natura. Însă acolo, pe vale, plasticul sub formă de sticlă e o mărturie a nesimțirii umane. Și nu doar aici, pe bucata asta de vale, din păcate, urme ale nesimțirii umane sînt pe tot locul, de parcă a arunca gunoaie oriunde îți vine ar fi un concurs: cine lasă mai mult gunoi în urma lui, câștigă.
Am privit valea înghețată, și mi-am adus aminte când, copil fiind, în vizită la bunica, la Bălan (la ”doi pași” mai în sus pe vale), mă jucam pe malul văii, vara, și, după ce mă murdăream, mă spălam cu apă și săpun natural. Adică niște flori albe, care, atunci când le frecai în palme, scoteau o spumă asemănătoare cu cea a săpunului. Ba avea și efect ca al săpunului, în sensul că te puteai spăla bine mersi. Ori așa credeam noi, copiii care ne jucam la marginea văii. Acum, în loc de flori albe pe post de săpun, valea are flacoane de plastic, pe post de ”ornamente”.
Am ieșit dintre copacii de la marginea văii, iar deasupra noastră 5, 6 egrete albe zburau liniștite, parcă în reluare. Nu ne-am agitat foarte tare în a le fotografia (mai ales că zburau fix între noi și soare) așa cum v-a spus ieșim în natură de dragul naturii, nu neapărat pentru a fotografia tot ce prindem, însă iese mai bine reportajul când ai și cu ce să-l ilustrezi. Nu-i nimic, ne-am zis, ne ascundem în grota mică creată în malul de pietriș, și, ascunși acolo, nu o să ne vadă rațele sălbatice, care trebuie să se întoarcă, așa că tot o să avem cu ce ilustra rândurile scrise în articolul de față.
Acuma, de întors, s-au întors rațele, tot câte două, cercetașii cum ar veni, și sînt sigur nu doar că ne-au văzut, dar cred că au făcut și mișto de noi: ”uită la ăia, săracii, stau și îngheață acolo de frig, în loc să iasă la soare și să-și vadă de treabă, că de întors ne întorcem când vrem noi, nu când cred ei”.
Am ieșit din umbra malului de pietriș, și ne-am îndreptat către mașina parcată la marginea drumului. Nu înainte de a da un ocol lacului, că, cine știe, poate s-au întors rațele pe furiș și nu le-am văzut noi. Nici urmă de rață. În schimb (că natura are întotdeauna cadorui pentru cei cu drag de ea), cerul de sus, cu soarele și norii lui, și cerul din apa lacului au creat un tablou superb. Și, la fel cum fac cu toate cadourile primite de la natură, îl port și acum în privire. Și dincolo de ea.
