Lacurile cu șomotei de pe Râul Almaș, lângă Bălan

Ce zi frumoasă! Asta a fost reacția pe care am avut-o atunci când am coborât din mașina pe care am parcat-o pe un drum lăturalnic și mi-am luat rucsacul în spate. Afară ploua mărunt (așa, de început, peste 3 ore și jumătate dându-și drumul sănătos și udându-mă leoarcă), era noroi, vântul sufla ușor, dar rece, un peisaj al unei zile mohorâte care nu are cu ce să te încânte. Și, totuși, primul gând care mi-a trecut prin minte, atunci când am pornit în drumeție către lacurile de pe râul Almaș, lângă Bălan, ăsta a fost: Ce zi frumoasă! Așa că am luat-o către râu, acolo unde mă gândeam că ar trebui să fie lacurile, pleoscăind cu bocancii prin noroi, zâmbind, nerăbdător să văd lacurile.

De unde știam de lacuri? De unde știu, în general, de aproape toate locurile în care am fost: le ghicesc. Adică pun degetul pe hartă și mă duc să vă ce e acolo. Uneori, ca în cazul de față, pentru că e vorba despre un curs de apă exploatat de către balastiere, cam știu la ce să mă aștept, ce-o să găsesc, dar, de cele mai multe ori, habar n-am. Și, sincer, de asta îmi și place Sălajul, nu știu aproape niciodată ce o să găsesc la margine de drum, și cu atât mai mare e curiozitatea, la fel și bucuria atunci când dau de câte un loc frumos. Așa cum e și aici, pe râul Almaș, la lacuri.

Cunoștință cu șomoteii lu‘ pește

Am ajuns la râu foarte repede, apoi m-am oprit: ”Acuma, lacurile ăstea sigur sunt aici, da’ pe unde ajung acolo?”. Și m-am dus când în aval, când în amonte, da de găsesc o trecere, ceva, asta pentru că lacurile nu aveau cum să fie decât în cealaltă parte a râului. La a doua raită, mă întâlnesc cu un bărbat care căra o găleată și două undițe. Clar, pescar. Și, ca atare, sigur mergea la lacuri.

– Bună ziua. Io mă tot învârt pe aici ca să ajung la lacuri, da’ nu știu pe unde să o iau, îl iau pe om în primire.

– Apăi, cum pe unde? Treci apa. Așa cum o să o trec și io. Da io-s cu cizme, îmi spune omul, uitându-se să vadă cu ce-s încălțat. No, io oi putea trece, da tare mi-i că ti-i uda. Te-oi căra în brațe, ce să zic. Câte kile ai? 100?

– Vo’ 83, de unde 100?, îi răspund zâmbind, imaginându-mi cum o să mă care omul în brațe, prin râu, el cu găleata și undițele după el, eu cu rucsacul, o geantă și două aparate foto. Da cum să mă cărați în brațe? Că doar pot să trec și io prin apă, un pic de apă în bocanci nu face rău.

– Apăi, așe-i, apă îi. No, da știi ce zic io? Dacă fugi prin apă, nu apucă să intre tare multă.

Evident, am trecut prin apă, care mi-a intrat în bocanci, degeaba m-am grăbit. Nu de alta, dar trecea bine de marginea bocancului, ajungând până pe la jumătatea gambei. Și am trecut nu o dată, ci de două ori, ca să-mi iau aparatul foto pe care îl lăsasem pe celălalt mal. Dar asta face parte din frumusețea drumeției, a aventurii, chiar și dacă aventura te duce doar la margine de drum.

Când am ajuns lângă lacuri, omul deja pescuia.

– Sînt niște… șomotei le zâce, îl aud pe om spunându-mi, în timp ce filmam la câțiva pași de el.

M-am apropiat de el. Ce zice? Ce-s ăia șomotei?

– Și șomoteii ăștia au niște țepi. Samănă cu somnul. Are o țeapă aicea sus, îmi arată omul ducându-și mâna la ceafă, are două laterale. Una în stânga și una în dreapta. Te înțeapă, dom’le, și curge atâta sânge și așe doare de rău… Ia uită, îmi arată cu degetul doi pești verzui, care zăceau în iarbă, cum i-o prins și i-o aruncat, vezi?, cineva. Ăștia-s șomoteii. Urâți. Ăștia-s periculoși. Nu-i mâncă nimic. Ei atacă tot.  Șomoteii lu’ pește, că nu știu de unde o apărut în belțile noastre pe aici. Și pă Someş, şi pă vale, păstă tot.

Numai bine, în timp ce îmi spunea despre şomotei, prinde unul în undiţă. M-am apropiat să-l văd. Într-adevăr, seamănă cu somnul, atâta tot că e mult mai mic, dar după dinţii ascuţiţi din gură, clar e un prădător feroce. Aşa mic cum e.

– Țepii îs acunși sub aripile ălea. Ia, vezi ce gură mare are? Șomoteiu lu’ pește. Și-i alunecos. Ia, are dinți ca fierăstrău, ce prinde în gură nu mai scapă, numa înăuntru mere, în afară, nu.

L-am lăsat pe om cu ale lui, cu pescuitul, și am plecat să văd până unde se întind lacurile. Acuma, lacurile-s artificiale, adică au rezultat în urma balastierei care a fost așezată aici, și care a exploatat pietriș din albia râului. Însă, odată cu dispariția balastierei, natura a luat în stăpânire locul, iar lacurile formate aici, lângă Bălan, pe râul Almaș, au creat un ecosistem, un loc frumos, iar peisajul e unul pe măsură.

De-a lungul și de-a latul apei

Așa cum am aproximat cuprinzând întinderea de apă cu privirea, lacul (de fapt două, unite între ele printr-un minicanal) e destul de întins, asta însemnând o lungime de vreo 400 și ceva de metri și vreo 50-60 de metri lățime, în zona cea mai lată. Deci, ca primă impresie, nu foarte mult de mers dându-le ocol. Asta așa, ochiometric vorbind. Însă, după ce am luat-o la picior, prin vegetația deasă de pe malul ca o redută de pământ, alta a fost situația. Și nu doar din cauza noroiului, dar scaii de aici sunt la fel ca și șomoteii, au dinți ca fierăstrăul, ce apucă, nu mai lasă. Așa că am scos la scai din păr și din mâini, de mi-au rămas la punctulețe de sânge de zici că eram o buburuză.

Când am plecat, mi-a zis omul, pescarul, că e cam rupt terenul pe aici, așa că eram pregătit. Însă, foarte repede, cărarea pe care o urmasem s-a transformat într-un fel de creastă de pământ, înaltă de câțiva metri și lată, în multe locuri, de doar câteva zeci de centimetri, într-o parte fiind râul, în cealaltă lacul. Foarte fain, ca priveliște, chiar dacă priveliștea asta era, de multe ori, obturată de niște plante înalte, drepte, cu frunzele negre, atât de dese încât, ca să treci pritre ele însemna să te încâlcești, să le tragi după tine, cu tot cu scai, toate astea încercând să nu aluneci și să cazi cu tot cu aparatele foto în lacul din dreapta sau în râul din stânga.

Mai aveam puțin să ies din desișul vegetației și să ajung la coada lacului, când malul-redută al lacului, înalt de vreo 3 metri, se îngustează tare, adică vreo 30 – 40 de centimetri sus, la cărare, și mai puțin de un metru la bază. Mă opresc și ridic din sprâncene: ”Dacă se rupe zidul ăsta de pământ, în lac ajung, cu pământul peste mine. Dar n-are cum să se rupă fix acum, doar nu-i prost!”. Și calc, ușor, pe peretele de pământ, noroios de numa’, când mă trezesc că-s la fel ca Mario în jocurile de pe calculator. Adică, malul de pământ, cu tot cu cei 3 metri înălțime, a luat-o la vale, cu mine cu tot, înspre partea stângă, adică spre râu. Și, tot la fel ca Mario, călcam mai mult în gol, peste pământul care se prăvălea, încercând să sar, cumva, în cealaltă parte, înspre lac, să nu cadă malul peste mine. După câteva secunde de joc de-a Mario, peretele de pământ s-a prăvălit în stânga, eu am reușit să sar în dreapta, alunecând apoi prin noroi până lângă lac.

Ploaie, scai și un cucui

Pe celălalt mal al lacului a fost o plimbare, nu tu vegetație înaltă, nu tu scai, doar eu și patru vaci care stăteau întinse în iarbă, rumegând molcom în timp ce mă priveau curioase. Și ploaia, care dădea semne că vrea să se întețească. Și s-a întețit când am ajuns fix la mijlocul malului, adică acolo unde nu aveam cum să mă adăpostesc. Acuma, ca să o spun pe aia dreaptă, nici nu m-aș fi adăpostit, nu de alta, dar îmi place ploaia. Atâta tot că am încercat să protejez pe cât posibil aparatura foto. Și pentru că tot eram deja ud leoarcă, nu m-am mai grăbit să ajung pe celălalt mal, la mașină, ci am luat-o alene, până am ajuns pe malul înalt, unde scaii și-au intrat, din nou, în rol, și s-au agățat cu zecile de mine, pe unde apucau. Câțiva, cei care au aterizat în păr, i-am tras, cu tot cu ceva șuvițe, de pe mine, în afară de unul, care s-a transformat într-un cocon, cu părul meu pe post de înveliș. Restul, cei de pe haine și șireturi am zis că-i dau jos după ce ajung la mașină.

Am ajuns la mașină unde l-am întâlnit pe pescar, care, din cauza ploii dese, a renunțat la pescuit.

– No, pă unde ai fost? Ai putut mere pă unde-ai vrut?

– Am putut. Ați mai prins ceva pești?

– Am mai prins, da’ o fost mulți din ăștia, șomoteii lu’ pește. Da tăt îi bine, că am prins ceva.

Ne-am luat rămas bun, eu mai rămânând puțin, să mă curăț de scai. Și, tot curățându-mă, gândurile au început să de-a buluc. Doar au început. Pentru că, întorcându-mă către mașină să-mi caut o cârpă să mă șterg de noroi pe mâini, am tras un cap în marginea portierei de mi l-am spart, iar gândurile s-au împrăștiat care încotro. Instant, am simțit cum fruntea îmi crește peste poate, iar o dâră de sânge mi se prelinge pe frunte, amestecându-se cu ploaia. Am strâns din dinți, apoi am urcat în mașină și am plecat către casă.

Acasă am scăpat de scaiul din păr prin metoda clasică: foarfeca. De cucui, nu. A rămas acolo, la locul lui, pe frunte.


Susţine
   DONEAZà  
contribuind la promovarea unui altfel de jurnalism!
Orice sumă contează!

Mihai Calin Paval
RO53INGB0000999901462814
ING Bank

Asociaţia Reporter pur şi simplu
CIF: 27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank

Credem, sincer, că se poate face
jurnalism fără circ mediatic, de oricare ar fi acesta.
Un jurnalism care să promoveze frumosul.

3 thoughts on “Lacurile cu șomotei de pe Râul Almaș, lângă Bălan

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *